Tag: suferinta


“si acestia sunt fara de mila..”

“Cred cu tarie ca, intr-un fel sau altul, cu totii avem de suferit. Cum ar putea sa nu fie asa, decat poate intr-o lume de parinti perfecti, frati si surori perfecti, vecini, prieteni perfecti. Si apoi, se pune intrebarea de care depind atat de multe alte lucruri despre cum reactionam la suferinta: daca o acceptam sau o reprimam si cum ne afecteaza aceasta reactie la suferinta relatiile cu ceilalti. Unii isi accepta suferinta si incearca sa o gestioneze cumva; altii isi dedica vietile ajutorarii altora care sunt in suferinta; si apoi mai sunt aceia a caror preocupare majora este sa evite cu orice pret sa mai sufere. Si acestia sunt fara de mila si cei de care e bine sa te pazesti.”

Julian Barnes, The Sense of an Ending (trad. E.H.)

victime..

“.. daca puterea corupe, si reciproca este valabila; si persecutia corupe victimele, probabil in moduri chiar mai subtile si mai tragice”

Arthur Koestler

lui G & C & ..

“A facut totul pt a ma convinge sa continui cu el, iar eu am acceptat, nici in ziua de azi nu stiu de ce, probabil de frica de singuratate. La inceput imi dadea tot timpul din lume, dar mai apoi treptat a inceput sa se retraga. Dar pt mine deja era tarziu caci ma indragostisem prea tare de el, si am ajuns sa accept sa-i fiu amanta, sa stau in umbra. A fost umilitor, dureros, trist, multa suferinta, multa singuratate, dar cand venea la mine eram foarte fericita, si continuam sa-l iubesc dupa ce pleaca, si sa il astept iar. El a incercat sa se desparta de sotie dar aceasta l-a amenintat ca se sinucide, iar el a zis ca stie ca ea esta capabila de asa ceva, si ca el nu ar putea trai cu gandul acesta. Au trecut 8 ani si inca continui cu el. E la fel de dureros, il iubesc parca si mai mult, si doar intorcandu-ma in tara reusesc sa ma rup de el.”

***

“Ce ma doare in aceasta relatie ? Lipsa unei perspective, lipsa oricaror planuri de viitor comun / orice plan se rezuma la o biiguiala ambigua pentru nusestiecind ne vom muta impreuna […] In acest moment, ne vedem in cel mai bun caz de 2 ori pe luna si se intimpla citeodata sa ne vedem si mai rar, o data pe luna si au fost situatii cind a trecut si mai mult de atit intre intilniri. Sint f singura, relatia mea e mult prea inconsistenta, prea vaga si in plus, nu se vede nici o luminita la capatul tunelului, sa stiu ca mai astept, dar pina cind si pentru ce ? […] Ati putea spune, care este problema atunci ? Despartiti-va si gata. Insa desi mi-am propus sa fac asta de atitea ori, n-am reusit niciodata, il iubesc f mult si fiecare zi fara vreun telefon macar de la el este f greu de suportat. Nu am puterea sa ma despart de el sau poate ma inspaiminta gindul de a nu ramine singura, de a nu mai gasi pe altcineva sau gindul ca voi gasi, dar nu voi mai putea sa iubesc pe altcineva, pt ca ma simt secatuita, golita interior. Si frica de suferinta atit de vie. Si teama ca as da cu piciorul la ceva ce ar putea fi frumos, si ca sint aproape totusi de a merge mai departe in aceasta relatie si ca doar putina rabdare de as mai avea…”

***

ma gandesc la cuvintele apostolului Pavel.. “dragostea indelung rabda.. toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda” si la ecoul acestora in spusele unui filosof al zilelor noastre “wanting, needing, waiting/for you to justify my love/hoping, praying/for you to justify my love” (Madonna).. si cuvantul cheie aici este “speranta” (nadejde, rabdare.. in spusele apostolului).. speranta ca intr-o buna zi lucrurile vor fi “bine”.. ca El va cobori din inaltul cerului si va imparti dreptate si viata vesnica.. sau ca el isi va da seama si va divorta.. ca viata va lua un alt curs.. ca toata aceasta suferinta va capata un sens si va fi rasplatita de sapte ori cate sapte.

in A.I., un film pe care il recomand tuturor clientilor mei care isi pun viata pe hold pentru a spera, personajul-copil spera ca isi va regasi mama si ca dragostea lor va justifica renuntarea la alte relatii si chiar la propriul sine “Why do you want to leave me? Why? I’m sorry I’m not real. If you let me, I’ll be so real for you!“.. si, in film, peste mii de ani, cu ajutorul tehnologiei extraterestre.. mama apare, chiar si numai pentru o zi.. raiul prinde forma.. cuvintele asteptate sunt rostite.. “I do love you, you know.. I have always loved you!“.. acesta este, insa, un film.. in viata reala oamenii stiu ca extraterestrii nu vor veni sa le implineasca speranta ca mama sau tata se vor intoarce.. asa ca, uneori, gasim alte persoane.. si incepem sa jucam “the wanting, needing, waiting game” cu ei..

adesea.. terapeutii se gasesc prinsi intr-un paradox.. isi doresc sa ofere speranta clientilor lor.. pe de alta parte, speranta este insasi sursa nefericirii.. de exemplu o persoana cu joc de noroc patologic.. mi-as dori sa ii ofer speranta ca situatia lui financiara va fi buna intr-o zi si ca va castiga, altfel decat jucand, banii pe care si-i doreste.. pe de alta parte, nimeni nu poate sa lupte cu speranta ca urmatoarea intoarcere a bilei pe cadranul ruletei.. sau urmatorul bilet la loto nu-i va aduce 1 milion de lei.. si, iesirea din acest paradox, este realizarea faptului ca nu despre bani este vorba in jocul de noroc patologic.. ci despre suferinta.. despre vinovatie si rusine..

nu despre dragostea copilului pentru mama este vorba in A.I. ci despre faptul ca mama nu-si iubeste copilul..

intrebarea nu este “de ce nu ma iubeste?“, ci “de ce iubesc sa sufar?“..

nu despre suferinta in iubirea pentru un barbat este vorba in mesajele de mai sus.. ci despre faptul ca barbatul nu iubeste femeia care ajunge sa-si permita sa traiasca in suferinta si sa iubeasca suferinta peste care sunt asezate comprese cu speranta..

pentru suferinta exista leac.. orice durere are un sfarsit si o vindecare.. insa cu speranta, nimeni nu poate lupta.. pansamentul este mai greu de inlaturat si cauzeaza mai multe probleme decat rana insasi.. ca in cutia Pandorei, toate relele zboara, doar Speranta ramane.. oamenii spera in ceva si nimeni nu poate spune ca nu va fi asa.. doar ca realitatea este aceeasi pentru toti.. si toti imbatranim.. toti murim intr-o zi.. chiar daca uneori ne este mai usor sa uitam aceste lucruri.

nimic..

“Sase ani lungi a durat cel de-al Doilea Razboi Mondial. Uneori mi se pare ca a fost o singura noapte, nesfarsita, din care m-am trezit altcineva. Alteori, aveam senzatia ca nu eu am trecut prin razboi, ci mai degraba cineva foarte apropiat mie (1), care urma sa-mi povesteasca totul cu exactitate, caci eu nu-mi mai amintesc ce s-a intamplat si cum s-a intamplat.

Spun “nu-mi amintesc” si acesta este adevarul adevarat. Urmele pe care le-au lasat asupra mea acei ani sunt in special senzatii fizice intense. Foamea. Pana si in ziua de azi ma trezesc noaptea cu o senzatie de foame sfasietoare. Am saptamanal visuri despre foame si sete. Mananc cu un fel de nesat ciudat, asa cum numai oamenii care au flamanzit candva cumplit pot manca. In timpul razboiului am trecut prin nenumarate locuri – prin gari, prin sate uitate de Dumnezeu, pe langa rauri. Toate aveau un nume. N-am retinut nici macar unul. […] Tot ceea ce s-a intamplat s-a imprimat in celulele trupului meu, nu in memorie (2). Ele par sa retina mai multe decat memoria, care a fost creata ca sa-si aminteasca. […]

Spun “nu-mi amintesc”, totusi tin minte mii de amanunte (3). Cateodata doar mirosul unui fel de mancare sau umezeala din pantofi sau un zgomot neasteptat sunt suficiente ca sa ma readuca in toiul razboiului si atunci mi se pare ca inca nu s-a terminat, ci continua fara stirea mea. Acum mi-e foarte clar ca, de cand a inceput, nu s-a intrerupt, de fapt, niciodata (4). […]

Cateodata, simplul fapt de a sta asezat sau in picioare imi aduce in fata ochilor gari gemand de oameni si de bagaje, certuri si copii loviti si maini intinse ale celor care implora “Apa, apa!”. Apoi sute de picioare incep sa alerge in aceeasi clipa spre un butoi cu apa care a fost rostogolit pe peron si o talpa mare se propteste in pieptul meu, taindu-mi respiratia. E de necrezut cat de puternic a ramas imprimata in trupul meu, chiar si astazi, laba acelui picior, cat de vie e inca durerea (5) care, pentru o clipa, ma face sa cred ca n-am sa ma mai pot misca niciodata din loc.

O femeie, supravietuitoare si ea, care m-a vazut si a inteles cat de pierdut eram s-a aplecat spre mine si m-a intrebat:

– Ce ti s-a intamplat, baiete?

Nimic (6), am zis.”

Povestea unei vieti, Aharon Appelfeld

Aceasta povestire.. despre un copil care isi pierde familia in timpul deportarilor si apoi supravietuieste singur in padure timp de cativa ani pana la sfarsitul razboiului.. o trauma care se povesteste pe sine. In bold, elementele definitorii de manifestare la distanta a traumei:

(1) disocierea ca mecanism de aparare impotriva realitatii absurde si durerii prea atroce pentru a fi integrata in constiinta. Ca in Star Trek, atunci cand lucrurile devin intolerabile, mintea se teleporteaza pentru a proteja sinele de o povara prea mare.

(2) amintirea traumei nu este verbala si nici verbalizata.. este exprimata in simptome somatice care adesea sunt inexplicabile – o durere in piept (5), setea, foamea, anxietatea care apare din senin. Ca prins din spate cu o banda de elastic, victima este propulasata inapoi in momentul traumei la intalnirea cu un stimul care face legatura cu evenimentul traumatic (de exemplu, oboseala statului in picioare face legatura cu oboseala marsurilor fortate.. si deschide fereastra in timp) si incepe sa simta, sa gandeasca si sa se comporte ca si cum lucrurile s-ar intampla, inca o data, aievea.

(3) exista detalii, dar nu intamplari.. exista.. senzatii.. oameni.. imagini, dar ele nu ajung sa se lege.. sa formeze o amintire coerenta, localizata in timp, pentru ca lipseste, ca urmare a disocierii, liantul care sa le agrege.. lipseste sentimentul constiintei de sine ca martor la propria viata. In incercarea disperata de integrare.. victima compenseaza, adesea in fantasme, in vise si, in acest caz, in carti si memorii prin excesul de detalii.. care sunt, in fapt, simptomele.. nu diagnosticul. 

(4) ramasa neintegrata in constiinta, neprimind un sens care sa contrabalanseze absurdul experientei traumatice si sa justifice suferinta, amintirea evenimentelor de trauma ramane suspendata.. in asteptare.. vie.. ca o grefa neacceptata de organismul gazda.. o realitate paralela in care, ca in filmele horror, crima se repeta la nesfarsit..    

 (6) apropierea de evenimentul traumatic este dureroasa si perceputa ca un pericol.. toate mecanismele de aparare se mobilizeaza pentru a preveni retraumatizarea (de unde ideea de a lucra cu astfel de cazuri dupa administrarea de MDMA, pentru efectul entactogen al acestei substante). Uneori, apropierea de trauma poate declansa furia si agresivitatea pe care victima le-a inmagazinat pentru ca era imposibil sa se manifeste la momentul atacului. Despre trauma nu se poate vorbi la un ceai.. la Auschwitz nu poti intra sarind gardul..

ca in sfaturile bisericii despre a doua venire sau ca in recomandarile ginecologilor despre momentul declansarii nasterii, nimeni nu stie ora la care  trauma se lasa povestita.. e bine sa fim pregatiti.. pentru ca atunci un al treilea va intra in camera.. abia atunci, in prezenta calaului, exorcismul poate incepe.. grefa incepe a deveni parte a organismului.. ca dupa arsita ploaia, vin lacrimile sa umple golul.. nimicul..   

in engleza..

Dear Romania.. of course it hurts, you’re growing!

ceva uimitor.. suferinta

Musée de Beaux Arts

Cât despre suferinţă, ei n-au dat greş niciodată,

Marii Maeştri: cât de bine au înţeles

Poziţia ei umană; cum ea se petrece

În timp ce altcineva mănâncă sau deschide o fereastră sau

pur şi simplu merge agale;

Cum, atunci când bătrânii cu pioşenie, cu înflăcărare

Aşteaptă miracolul naşterii, pe undeva trebuie să fie

Nişte copii care nu ţin neapărat să se întâmple vreo minune, patinând

Pe un lac, la margine de pădure:

Ei nu au uitat nicio clipă,

Chiar şi sinistrul martiriu are un început şi o încheiere

Oricum într-un colţ, în vreun loc al dezordinii

Câinii îşi duc mai departe viaţa lor de câini şi calul

gâdelui

Îşi freacă dosul nevinovat de un copac.

În Icarus al lui Brughel, de exemplu: cum toţi aproape cu nonşalanţă

Îşi întorc faţa de la dezastru; poate că plugarul să fi auzit

Apa pleznind, ţipătul deznădăjduit,

Doar că pentru el nu era un eşec care să conteze; soarele lumina

Cum era de aşteptat picioarele albe disparând sub valurile

Verzi; şi minunata, delicata corabie care tocmai văzuse

Ceva uimitor, un băiat căzând din înaltul cerului,

Avea de ajuns undeva şi pluti încet mai departe.

W. H. Auden (trad. de E. Hriscu)

***

suferinta adaugata a celui aflat in suferinta vine din faptul ca lumea continua sa existe.. oamenii isi vad de neinsemnatele lor treburi.. si il indeamna si pe cel care sufera sa nu mai piarda timpul si sa li se alature.. lumea celui care sufera incremeneste si, incet, se destrama.. lumea celorlalti continua neabatuta.. cum poate fi?

relativizarea pozitiei egocentrice.. destramarea iluziei unicei realitati.. intemeierea dreptului realitatii proprii de a coexista in termeni de egalitate cu realitatea oricarui altcineva este darul pe care suferinta il face celui care sufera.. e ceea ce oamenii inteleg, de obicei, dar fara s-o stie, prin experienta de viata..  si poate ca ar fi mai nimerit.. mai adevarat.. sa se numeasca experienta de moarte.