Tag: relatie


bicicleta-tandem

gandindu-ma cum sa scriu despre articolul recent citit pe unul dintre blog-urile new york times despre beneficiile exercitiului fizic fortat asupra manifestarilor bolii Parkinson, mi-am adus aminte de o discutie avuta cu un prieten despre regimul sau de exercitii fizice intense si felul in care antrenoarea sa il impingea constant sa-si depaseasca pragul de confort.. acum dragos este student la stanford si poate ca (cel putin studiile cu pricina formuleaza aceasta posibilitate) asta se datoreaza in parte si regimului de antrenament din romania.

pe scurt, in articol se povesteste cum un medic si o pacienta suferind de boala Parkinson s-au suit pe o bicicleta-tandem (in cadrul unui eveniment cu miza publica), ritmul fiind stabilit de primul la o intensitate mai mare decat ar fi fost confortabil pentru pacienta. la sfarsitul zilei, unul dintre simptomele acesteia se imbunatatise substantial.

acelasi articol mentioneaza cum specialistii dornici de a studia fenomenul exercitiului fizic care depaseste zona de confort a pacientului au gasit in bicicleta-tandem solutia la o dilema etica, pentru ca a supune un om unei proceduri care ii cauzeaza disconfort este inacceptabil in stiinta moderna.

mai departe de neurologie si mai aproape de psihologie, aceste observatii se leaga de o formulare care a ajuns aproape la nivelul de cliseu si anume ca functia psihoterapiei este sa-l scoata pe client din zona sa de confort.. zona de confort care, de fapt, include disconfortul pentru care clientul se adreseaza psihoterapeutului.. sau, cum spunea john parr, primul meu mentor in ale terapiei, “the therapist’s job is to give the client the bad news and get paid for it, too“.

pacientii cu fobii, de exemplu, au la dispozitie informatia ca terapia cognitiv-comportamentala este eficienta in marea majoritate a cazurilor. la inceput te uiti la un paianjen de la 100 de metri, apoi de la 50 de metri, apoi de la un metru, apoi il atingi cu un deget, samd. propriu-zis, pentru a aplica o astfel de tehnica de desensibilizare, nici nu ar fi nevoie de un terapeut.. doar de vointa de a abandona zona de confort, ceea ce oamenii remarca adesea sub forma de repros.

confort si vointa sunt insa concepte inselatoare.. pentru ca, la fel ca virusul care ataca insusi sistemul de aparare menit sa-l distruga, fobia, dependenta, depresia ataca insasi vointa menita sa restabileasca echilibrul psihic.. si e nevoie de o interventie din afara.

o posibilitate ar fi sa-i torni omului in cap o galeata cu paianjeni si sa-i demonstrezi ca nimic cu adevarat rau nu se intampla.. ceea ce psihologia comportamentalista numeste flooding. nu e nicio tagada ca o asemenea interventie ar echivala cu o scoatere din zona de confort.. la un eveniment al agentiei nationale antidrog, am auzit un pastor american, administrator al unei comunitati terapeutice spunand ca primul tratament pentru dependenta e munca, pentru ca munca ii elibereaza pe adicti.. si imi pare rau ca am pierdut atunci ocazia de a-i oferi vorbitorului traducerea in germana a spuselor sale. la celalalt capat al spectrului se afla medicii care-i spun dependentului de alcool ca “ar trebui sa sa lase de baut” cand tocmai incapacitatea de a se lasa de baut e cea care-l aduce in cabinet.. sau depresivului ca ar trebui sa gandeasca mai pozitiv.. sau anxiosului sa aiba mai mult curaj, dupa care ii ureaza succes si bifeaza inca o consultatie in registrul de casa.

pentru aceia dintre noi care nu-si pun in act impulsurile sadice in relatia cu pacientii/clientii, problema gasirii unui mijloc de a angaja clientul in inlocuirea confortului unui disconfort familiar cu disconfortul cautarii unei stari noi de confort este miza profesiei.

si de aceea s-a inventat bicicleta-tandem a relatiei terapeutice. pe care amandoi, terapeut si client, transpira pedaland si, la sfarsitul zilei, amandoi au de castigat.

planeta ucigasa care se ascunde dupa soare

I was talking with some Danish elite soldiers who told me that when you’re attacking a group of people, let’s say in Afghanistan, you send the first two shots into the abdominal area of those in front. It’s extremely painful to be shot in the stomach. So the ones who are hit in the stomach start screaming, and when they do, the others get scared and lose their concentration. If they had been shot in the head, they would just fall down. There’s this rule to aim the first two shots at the abdomen and the rest at the head.

Lars von Trier, interviu

dupa prima jumatate de ora din melancholia, sentimentul cel mai persistent pe care l-am trait a fost enervarea.. acelor oameni le lipsea decenta si bunul simt.. de ce accepti sa te casatoresti si sa ti se organizeze o nunta intr-un castel ca apoi sa te inchizi in baie sau sa te retragi in camera copilului, in timp ce toata lumea te asteapta sa tai tortul.. cum poti sa-i spui servitorului tau de o viata “little father” si sa nu stii nici macar daca are o familie in satul in care traieste.. cum sa vii la nunta fiicei tale si sa folosesti apoi evenimentul ca scena pentru conflicte maritale vechi si meschine..

m-am gandit apoi la oamenii pe care lumea ii numeste “nebuni” si cei din establishment-ul psihiatric “pacienti”.. cei care nu se ridica din pat, cei care se ascund in casa cu temeri nejustificate, se spala de o suta de ori pe maini pentru a indeparta pericole invizibile, oamenii care nu vor sa fie rezonabili, sa mai lase de la ei, sa se lase de bautura, sa spuna nu drogurilor.. cum ne mai enerveaza si am vrea sa le bagam mintile in cap.. si cum ne intoarcem spre ei cand propria noastra lume se prabuseste, cum le ascultam muzica si le citim cartile.. si le cautam urmele pasilor in lumea de dincolo de “normalitate”

a trai in umbra cataclismului final, asta aboleste bunul simt.. sa fii pe campul de lupta si sa auzi urletele soldatilor impuscati in stomac te absolva de orice forma de decenta.. in durere si groaza nu exista reguli de buna purtare..

abia o data ce recunoastem asta in noi insine si in celalalt, putem incepe a construi impreuna o pestera magica.. relatia.. care ne aduce laolalta si ne pazeste de cel viclean.. de pulsiunile din spatele constientului.. de planeta ucigasa care se ascunde dupa soare

melancholia

mamihlapinatapai..

wikipedia: un cuvant din limba Yaghan, insemnand “un schimb de priviri intre doua persoane, fiecare dorindu-si ca celalalt sa initieze ceva ce ambii isi doresc, dar niciunul nu este dispus sa fie cel care face primul pas”.

inceputurile terapiei sunt asa..

warning..

– Wayne knows you’re a therapist. He said you shouldn’t treat your own family

– In principle I agree, but …

– But you’re just so much smarter, aren’t you?

antichrist

therapists, don’t try this at home!..

flugtag

imi imaginez urmatorul atelaj: o punte pe roti, mai mult lunga decat lata.. la un capat, scaun.. la celalalt capat, scaun.. fata in fata, clientul si terapeutul.. si cineva, nu stiu cine.. oricine.. sa-i spunem trecutul.. impinge atelajul cu pricina in prapastie.. oamenii se uita si se distreaza pe margine (“ce bine, in sfarsit a acceptat sa mearga la terapie.. o sa fie bine!“).. primul care se rostogoleste in hau e clientul.. il ajuta ca sta cu spatele.. caderea vine aproape ca o surpriza.. se duce.. se cufunda.. inghite apa murdara.. adineaori statea pe un scaun solid.. intr-o pozitie precara.. dar oricum.. avea pe ce pune piciorul.. celalalt e inca deasupra.. atelajul continua sa inainteze.. mai are cateva secunde.. poate sa sara.. sa ramana pe uscat.. sa incurajeze si el de pe margine si sa spere ca totul va fi bine.. multi fac asa.. scriu reteta si sar intr-o parte.. e mai putin riscant.. si ramai cu hainele uscate.. cum sa-ti pastrezi autoritatea profesionala cand dai din maini si din picioare, cu alge in par, rascolind gunoaiele de pe fundul dambovitei?.. in mocirla nu exista garantii.. unii te trag dupa ei la fund.. se prind strans si nu mai vor sa dea drumul.. sub apa, piciorul se poate agata de ceva vechi si ruginit si te tine in adanc.. si cand iesiti la mal.. deja nu mai e interesant.. se pregateste urmatorul atelaj.. tot mai faci terapie?.. nu ti-a ajuns?.. epuizati.. sprijiniti unul de celalalt.. rasufland cu greu si uzi leoarca.. vorbiti cu tu..

mirosul de paine arsa al traumei..

Well, you know, Doc, when something happens, it can leave a trace of itself behind. Say like, if someone burns toast. Well, maybe things that happen leave other kinds of traces behind. Not things that anyone can notice, but things that people who “shine” can see. Just like they can see things that haven’t happened yet.

Dick Hallorann in The Shining

ce nu-i spune Dick Hallorann, batranul gardian al hotelului Overlook, micutului Danny este ca mirosul de paine arsa al lucrurilor care s-au intamplat in camerele si pe coridoarele hotelului are proprietatea de a atrage oameni si evenimente.. de a organiza intamplari si dialoguri.. de a declansa comportamente.. reactii.. emotii si decizii care, toate, vor conduce la drama repetarii tragediei initiale.

si ca tocmai eforturile pe care participantii le fac pentru a impiedica trecutul sa se repete sunt cele care le vor pecetlui soarta..

adesea, oamenii vin in terapie pentru ca vad lucrurile repetandu-se.. vad a treia, a patra relatie care se incheie cu acelasi dezastru – violenta sau infidelitate sau dezinteres.. vad noul job pierdut in acelasi fel in care l-au pierdut si datile anterioare.. se despart de inca un prieten in conditii suspect de similare cu felul in care acelasi  lucru s-a petrecut cu ceva timp in urma.

si.. ieri.. vad la televizor.. un popor care, saptezeci de ani mai tarziu, traieste aceeasi drama..

imi imaginez ca lucrurile s-au intamplat asa: turnul de control comunica pilotilor polonezi instructiuni pentru aterizarea in conditii de siguranta.. si accentul rusesc cu care sunt rostite comenzile in limba engleza declanseaza calatoria in timp.. “ce stiu ei.. niste rusnaci alcoolici si prosti“, se vor fi gandit pilotii.. imbatati, ca Jack Torrence, de alcoolul imaterial al urii transmise peste generatii.. ura supravietuitorilor celor 22 000 de victime de la Katyn.. “noi nu vom fi ca ei, cei 22 000..  neajutorati.. noi suntem puternici.. putem sa decidem si vom ateriza la Smolensk pentru ca asa vrem noi!

trauma din trecut se va repeta in prezent, pana cand cineva.. cumva.. va altera trecutul.

dar cum, ma intreba adesea clientii mei, cum putem schimba trecutul? ce a fost nu mai poate fi modificat, nu-i asa?

acesta este scandalul psihoterapiei psihodinamice.. aceasta este paradigma care a fost refuzata timp de zeci de ani de terapiile cognitiv-comportamentale si re-apropiata o data cu dezvoltarea terapiei schemelor in cadrul cognitiv-comportamntalismului.

trauma este o camera din capul nostru.. o camera inchisa si nevizitata de mult timp.. si continutul ei devine realitatea din jur atunci cand din frica  sau din lipsa de aplecare pentru “povestile stupide din copilarie” sau din dorinta de a polei trecutul cu foita de aur a idealizarii.. nu ii trecem pragul.

The Shining este filmul unei terapii.. terapia lui Jack Torrence. Terapeutul sau, Dick Hallorann il insoteste pe Danny, copilul lui Jack, copilul DIN Jack.. prin hotelul cu multe camere al psihicului sau, pana in camera 217, camera ororilor.. acolo unde, cu multi ani in urma.. Jack a fost martorul unei crime.. crima la care orice copil cu un tata alcoolic este martor. Si rasismul lui Jack stimulat de fantomele insetate de sange face parte din terapie. Se numeste transfer.

figurile protectoare.. mama.. prietenul imaginar Tony.. chiar si Dick, terapeutul, il pot ajuta doar pana la un punct.

in scena din final, fugind prin labirintul urias, cu personificarea traumei pe urmele sale.. Danny trebuie sa faca lucrul de care ii este cel mai frica.. sa se opreasca din fuga si sa mearga inapoi.. sa se apropie de fantasma infricosatoare si sa respire in prezenta ei terifianta.. nu sa o omoare.. ci sa o lase sa moara, omorand frica de ea.

vorbeste cu mine..

ce-ai putea sa vorbesti cu un psihoterapeut si nu ai putea sa-mi spui mie?” zice amicul

cand un om se schimba.. schimbarea lui este o amenintare pentru echilibrul tuturor celor cu care se afla in relatie.. pentru ca relatiile se schimba atunci cand unul dintre parteneri se schimba.. si daca vreau sa pastrez acea relatie, este foarte probabil ca va fi nevoie sa ma schimb si eu.. dar eu nu vreau sa ma schimb.. asa ca vorbeste cu mine mai bine.. mai bine pentru mine!

nu e atat ce ar avea de spus clientul, cat mai degraba ce are de raspuns terapeutul“.. as zice eu in aceasta situatie..

ma gandesc..

Ai obosit

(mă gândesc)

De desluşit nesfârşitul puzzle al vieţii şi facerii;

Şi eu am obosit.

***

Hai cu mine, atunci,

Şi-o să-l lăsăm în urmă departe, tot mai departe

(Doar tu şi cu mine, înţelegi?)

***

Te-ai jucat,

(mă gândesc)

Şi ţi-ai stricat jucăriile la care ţineai cel mai mult

Şi acum te simţi puţin obosită;

Obosită de lucrurile care se strică, şi –

Pur şi simplu obosită.

Şi eu mă simt obosit.

***

Dar în seara asta în ochi port un vis,

Şi cu un trandafir bat la poarta fără speranţă a inimii tale –

Deschide-mi!

Îţi voi arăta locurile pe care Nimeni nu le ştie,

Şi, dacă vrei,

Sublimele locuri ale Somnului.

***

Ah, vino cu mine!

Un balon minunat voi umfla pentru tine,

Luna veşnic plutind;

Al probabilelor stele

Cântul de hiacint ţi-l voi cânta;

Pe netulburatele stepe ale visului mă voi încumeta,

Până voi fi găsit Unica Floare,

Inima ta micuţă s-o păstreze (mă gândesc)

Atunci când luna va ieşi din adâncurile mării.

e.e. cummings (trad. de E. Hriscu)

“dragostea e psihoterapia naturii” spune Yalom..  pentru ca psihoterapia tine de natura iubirii.. si in acest poem de dragoste gasesc o reflectare a procesului psihoterapeutic.

jucaria muncii, jucaria distractiei, jucaria tovarasiilor, jucaria sexului, jucaria drogurilor ajung sa se strice.. devin inutile.. apar oboseala.. depresia.. simptomul.

psihoterapeutul este (si el) un om.. (si) el impartaseste oboseala trairii in lume.. puterea lui este limitata.. el nu striga.. nu ameninta.. nu impinge spre o decizie sau alta.. nu da raspunsuri si nu elucideaza enigme.. nu deschide portile cu piciorul.. nu darama zidurile cu tancul.. cu un trandafir bate si asteapta sa i se deschida..

insa doua lucruri..

el stie drumul spre lumea de dincolo.. lumea intunecata a visului, a lunii si a stelelor.. Nimeni nu cunoaste.. ar fi mai corect sa spun Nimeni cunoaste acea lume pentru ca Cineva a fost, pana atunci, prea prins de lumea constiintei, a soarelui si a luminii.. acolo unde se traieste si se face..

si

el gandeste intre paranteze (reflecteaza intern asupra proceselor exterioare).. el vorbeste in afara si, inauntru, o alta voce continua sa-i sopteasca..  meta-perspectiva.. al treilea ochi.

impreuna, calauza si calauzit, cauta Unica Floare.. graal-ul.. lana de aur.. fata de imparat ascunsa in turn si pazita de zmeu.. esenta fiintei.. ceea ce trebuie pastrat si ascuns cu orice pret in fata celor mai teribile traume.. sa o gaseasca si sa o puna in contact cu inima.. centrul fiintei..

abia atunci luna poate iesi din mare si lumina va imbratisa intunericul.. leul si mielul se vor odihni impreuna.. baiatul sarac va lua fata imparatului de sotie.. contrariile se ating.. plumbul se transforma in aur si simptomul in lectie de viata.


cand te-ai simtit ultima oara asa..?

deep breath

dansez pentru mine..

revazut aseara “alegria“, cirque de soleil si, asociind liber imaginile de pe ecran, am avut un gand:

when God created the world, He danced..

azi l-am cautat pe google.. gandindu-ma ca e posibil sa fi citit aceasta idee pe undeva. nu am gasit-o, insa am gasit aceasta explicatie la intrebarea “ce facea dumnezeu inainte de crearea lumii?”

So before He created the universe, God experienced absolute satisfaction in Himself. God dwelt joyfully alone in eternity..

in continuare:

citesc in prezent o carte care trateaza problema singuratatii, in principal din perspectiva cognitiv comportamentala. ideea principala este ca singuratatea cronica determina crearea unor scheme cognitive care se traduc in comportamente de auto-sabotaj social. De exemplu, daca sunt singur multa vreme, o sa incep sa gandesc ca nu ma pricep sa interactionez cu oamenii si ma voi comporta stangaci sau evitant sau agresiv in diverse intalniri, oamenii vor crede ca sunt cel putin ciudat.. vor incepe sa ma ocoleasca si eu imi voi dovedi ca nu sunt o fiinta sociabila si ma voi retrage si mai profund in propria singuratate.

si ma gandesc ca diversele texte sacre sunt pline de asemenea scheme cognitive in care divinitatea si umanul isi reintaresc de-a lungul istoriei singuratatea.

desi, e posibil (cel putin in mintea mea, acum).. ca totul sa fi luat nastere cu o invitatie la dans.

sistine chapel

Next page →