Category Archives: vise


in somn

but it is still cold, dark, and Europe.”

Nomad’s Hotel – Cees Nooteboom

 

am visat ca stateam in gura unei pesteri si ma uitam la soare.. ma scaldam mai degraba in lumina soarelui. cerul era albastru deschis, niciun nor, afara era vara si mult, mult soare.

intr-un documentar auto-biografic, povestitorul relateaza ca, imediat dupa ce si-a pierdut vederea la treizeci si ceva de ani, a trait o perioada cand “vedea” tot felul de imagini, in fapt productii ale unui creier flamanzit vizual, deprivat de stimulare prin lumina. poate ca la fel, dupa o lunga absenta a soarelui, mintea mea si-a pierdut rabdarea si incepe sa-si creeze un soare. poate ca la fel, in absenta unei relatii de iubire, mintea creeaza iubire.

poveste de inceput

A fost o data ca niciodata un om pe nume Og. In tara lui Og erau doua orase. Ele se numeau Vaz si Horam. Og locuia in Vaz si viata lui nu era prea buna. De mic copil, Og suferea de o rana care ii adusese multa suferinta si doctorii ii spusesera ca probabil nu va trai prea mult. Og ar fi vrut sa mearga sa vada lumea, cum traiau oamenii in Horam. Dar existau oprelisti. Caci cele doua orase erau foarte diferite unul de celalalt si mai marii acestora nu voiau ca felul lor de viata sa fie schimbat prin libera trecere dintr-o parte in alta.

In Horam, oamenii faceau lucrurile din dragoste. De exemplu, mecanicii de tren iubeau foarte mult trenurile si tot ce avea de a face cu acestea. Le placea sa le vada suierand pe sine, sa stie ca sunt in gara la timp si ca stralucesc de curatenie. Li se umfla pieptul de mandrie cand auzeau calatorii vorbind frumos despre trenuri si copiii spunand ca si ei vor sa conduca un tren cand vor fi mari. Sau medicii din Horam… ei erau oameni carora le placea foarte mult sa aiba grija de alti oameni, de sanatatea lor si de fericirea lor. Pompierilor din Horam le placea foarte mult sa se lupte cu focul, sa stinga incendii, sa mearga repede pe strazi in masinile lor mari si rosii, de care aveau grija ca de ochii din cap. Si, da, din cand in cand, le placea sa se urce pe o scara inalta, sa dea jos o pisica din copac. Un croitor din Horam nu se simtea multumit pana cand haina pe care o purtai nu te facea sa zambesti cand te uitai in oglinda, in cabina de proba. Erau oameni in Horam carora le placea extraordinar de mult curatenia si se ocupau cu asta… oameni care iubeau sa zboare si invatau sa piloteze avioane… oameni care iubeau sa faca de mancare si a caror multumire era sa-i vada pe ceilalti inchizand ochii de placere cand incercau noua lor prajitura. Brutarii iubeau painea, cum mirosea cand o scoteai din cuptor si sunetul pe care il facea coaja cand o rupeai de la mijloc, dar cel mai mult ii multumea cand ceilalti spuneau “painea pe care am luat-o ieri de aici a fost cea mai buna”. Invatatorii iubeau sa-i invete pe copii sa scrie si sa citeasca, iar oamenii care munceau in camp nu si-ar fi imaginat altfel viata decat in mijlocul naturii, al ogoarelor si al viilor, asteptand cu nerabdare toamna sa le dea celorlalti din cele crescute de mainile lor.

Asa traiau oamenii in Horam si nu ar fi vrut sa schimbe felul lor de viata cu cel al locuitorilor din Vaz.

In Vaz, oamenii iubeau sa faca bani si faceau lucruri in functie de cat de multi bani acel lucru le-ar fi adus in portofel. Un pompier primea mai multi bani decat un mecanic de tren sau un invatator si asta ii nemultumea pe acestia din urma. Carcoteau si spuneau “pompierii nu fac de fapt nimic… se plimba toata ziua cu masina lor rosie, fac zgomot si dau jos pisici din copaci… in timp ce eu ma chinui cu plozii aia care nu vor sa invete nimic”. Iar cand un om grabit se plangea ca trenul a intarziat sau ca l-a hurducait prea tare pe sine, mecanicul de tren din Vaz ridica din umeri si raspundea ca daca ar avea si el la fel de multi bani ca pompierii, poate ca atunci trenurile ar merge mai bine si ar ajunge la timp. Dupa ce faceau bani, oamenii din Vaz isi cumparau lucruri si aratau si celorlalti lucrurile pe care tocmai si le-au cumparat si asta ii facea fericiti. Si cand ramaneau fara bani, se intristau si se framantau cum sa faca si mai multi bani data viitoare cand se vor duce la scoala, la spital, la brutarie sau unde era pentru fiecare locul unde se ducea sa faca bani.

Si ca sa mergi din Vaz in Horam trebuia sa treci de o vama, unde erai intrebat pentru ce faci ceea ce faci. Si daca raspundeai “pentru bani”, erai trimis inapoi acasa si iti spuneau ca poti sa revii cand vei fi aflat ce iubesti sa faci.

Traind toata viata in Vaz, Og nu avea nici el un raspuns. Si nici nu credea ca mai are timp sa gaseasca unul, pentru ca rana lui nu se vindeca si nici doctorii nu-i dadeau sperante. Pana nu era prea tarziu, voia totusi sa ajunga in Horam. Nu doar din curiozitate. Se gandea ca doctorii de acolo ar putea avea un leac pentru rana lui, cine stie. Asa ca s-a gandit si s-a mai gandit si intr-o zi s-a apucat sa sape. Og a inceput sa sape un tunel care pornea de sub pardoseala din bucataria casei sale, ar fi trecut pe sub vama si ar fi iesit in partea cealalta, in Horam. Nu era un lucru usor, mai ales ca Og nu era puternic in brate. In plus, trebuia sa se ascunda, sa fie atent unde arunca pamantul si sa nu faca prea mult zgomot, sa le dea de banuit vecinilor care l-ar fi putut raporta autoritatilor ca nebun sau periculos.

Sapa o seara si o noapte, dupa care timp de trei zile arunca pamantul si se odihnea. Se gandea la ce o sa gaseasca o data ajuns in Horam. Unde ar putea sa fie locul unde va scoate prima oara capul si ce efect va avea asupra lui. Cum il vor primi oamenii din Horam si ce le va raspunde cand il vor intreba despre ce face si ce iubeste, caci inca nu avea un raspuns la aceste intrebari.

Asa ca i-a luat ceva timp. Era mai mereu obosit. Se gandea tot mai putin la ce va fi, tot ce voia era sa duca treaba la bun sfarsit. Se facuse mai puternic in brate si mai priceput la sapat. Asa se face ca intr-o zi, putin dupa apusul soarelui, a ajuns. A lovit cu sapa si prin praf a vazut pentru prima oara lumina, lumina lunii. Ajunsese in Horam. Si, exact in acel moment, si-a dat seama ca stie ce iubeste sa faca.

Sa sape! Sa sape tuneluri si galerii. Prin care sa ii treaca dintr-o parte in alta pe oamenii din Vaz care vor sa ajunga in Horam. Og le dadea o sapa si incepeau impreuna sa croiasca un drum subteran. Pentru fiecare om, un tunel nou.

Si asta face si in ziua de azi.

tot e ceva

in timpul celor 5 ani cat m-am pregatit sa devin psihiatru, au fost 3 luni in care ma duceam zilnic la o sectie a spitalului colentina, pentru stagiul de medicina interna. fusesem dat in grija unei doctorite, o femeie de vreo patruzeci de ani (poate mai mult, poate mai putin cu cinci ani, nu am fost niciodata bun la a ghici varsta corpurilor oamenilor). mi-a spus pe un ton ferm ca trebuie sa vin, de luni pana vineri, de la 8 la 13. in fiecare dimineata, acelasi ritual se intampla fara abatere in salonul de 8 sau 10 paturi, fiecare pat ocupat de un pacient cu ciroza hepatica. (poate ca mai era si cate un barbat cu alta suferinta din zona burtii, dar era clar ca specialitatea salonului – sau a doctoritei? – era ciroza). cirozele sau ciroticii sau acei barbati trecuti bine de prima tinerete (in timpul careia bausera zdravan) se internau cand boala lor de ficat se decompensa, adica burta le era plina cu apa, iar venele din gat si din fund galgaiau, aproape plesnind de sangele gros. uneori mai si plesneau si pacientii mureau. insa cat am fost eu pe acolo nu am fost martor la niciun deces. am fost in schimb martor la acest ritual de dimineata. doamna doctor intra in salon la prima ora. in salon mai erau o masa in mijloc, doua scaune si mirosul corpurilor de barbati batrani si bolnavi, tragand sa moara. pe scaun te asezai numai daca scriai. doamna doctor intreba asistenta de una, de alta, facea foile de observatie sa fosneasca in asteptarea VIZITEI, se uita la ceas, se uita la mine si apoi porneam, ea inainte, eu in urma ei. primul pat. verifica temperatura, analizele, apoi incepea examenul fizic – intai palpa burta cu mainile, apoi tensiunea arteriala, apoi inspecta stelutele vasculare pe piele, mi le arata si mie, in final ii cerea omului sa se aseze pe o parte, sa-si traga in jos pantalonii de pijama, in timp ce isi punea alifie pe degetul infasurat in plastic, apoi tuseul rectal. scotea degetul, se uita atenta dupa urme de sange, apoi spunea “gata”. uneori spunea “ne vedem mai tarziu”. trecea la urmatorul pat unde procedura se repeta identic. de opt sau de zece ori. cand termina, ne intorceam cu acul si galeata la pacientii carora li se spusese “ne vedem mai tarziu” si doamna doctor le dadea cep – perfora cu un ac burta omului, lasa sa se scurga lichidul (nu mai mult de 1 litru, ca sa nu se intample alte necazuri). intr-o zi, aplecata peste abdomenul unui nefericit, s-a intors catre mine, acul la cativa centimetri distanta de piele, si-mi spune parca imbietor “daca te tii de treaba si iti dai silinta, intr-o zi o sa te las si pe tine sa faci asta!” ma gandesc uneori ca daca vreunul dintre pacientii cu alcoolism pe care i-am tratat au evitat in felul asta o vizita in salonul doamnei doctor, tot e ceva.

cealalta depresie..

de la un psihiatru batran:

“tu crezi ca depresia e chestia aia care tine sase luni, cinci criterii si trece cu pastile? dragul meu, astea sunt pentru functionarii de la companiile de asigurari.. pentru functionari..”

exercitiu de proiectie 1

daca ati merge la un carnaval, in ce personaj v-ati deghiza?

am visat…

eram la o masa, printre cunoscuti si, la un moment dat, intra in camera anna kournikova (acum imi dau seama ca in urma cu 2-3 zile am zarit cu coltul ochiului o stire despre desapartirea ei de enrique iglesias – asta nu ca sa ma disculp ca citesc trivia, ci ca sa ma minunez de felul in care functioneaza memoria si cum stocam, aparent involuntar, lucruri aparent irelevante). Imi dau seama ca langa mine se afla un baietel de vreo 7-8 ani care, brusc, devenise extrem de iritat si nelinistit. Mai realizez ca acesta este baietelul lui enrique, ca este extrem de furios pe ana pentru a-l fi parasit pe tatal sau si ca planuieste sa se razbune cumva (o razbunare copilareasca, cruda si vicleana, ca domnul goe care toarna dulceata in pantofii invitatului). Il iau deoparte, ma cobor la nivelul privirii lui suparate, il tin de manute si ii spun: stiu ca esti furios pe ana si ca tii foarte mult la tatal tau, dar ceea ce vrei sa faci nu o sa te ajute deloc.. gandeste-te, crezi ca tatal tau ar fi de acord cu ce planuiesti? sunt alte moduri de a-i arata cat de mult il iubesti, nu crezi? el da din cap, inca imbufnat, ne imbratisam strans. Si imbratisare asta puternica, adanca, in care furia se preschimba in tristete si apoi in dor de cei care nu (mai) sunt in preajma mi-a umplut sufletul de lumina in aceasta dimineata de luni. Ca si cum baietelul as fi fost chiar eu.