Category Archives: reflectii


“toate fapturile si toate lumile”

XVI

Intre cei doi poli, constient si inconstient, acolo si-a facut mintea un leagan:

Acolo atarna toate fapturile si toate lumile, si leaganul acela nicicand nu-si inceteaza miscarea leganata.

Milioane de fiinte sunt acolo; soarele si luna cu drumurile lor sunt acolo:

Milioane de varste se scurg si leaganul se leagana mereu.

Toate se dau huta! Cerul si pamantul si aerul si apa; si Domnul Insusi luand forma:

Si vederea acestei leganari a facut din Kabir un preaplecat slujitor.

(Kabir, “Tes panza Numelui Tau”, ed. Herald, 2004, p. 44)

ganduri pentru sfarsitul lumii

“Tengo nu mai visase de mult, dar in noaptea aceea avu un vis foarte clar. Se facea ca era o piesa micuta dintr-un puzzle gigant. Dar nu era o piesa fixa, ci una care isi schimba forma de la un moment la altul. De aceea, evident ca nu se potrivea nicaieri. Ba mai mult, in timpul pe care il avea la dispozitie sa isi gaseasca pozitia potrivita, trebuia in paralel sa adune partituri de timpan. Acestea erau imprastiate in toate directiile de un vant puternic, iar el le aduna una cate una. Apoi, trebuia sa verifice numarul paginii si sa le aseze in ordine. Intre timp, continua sa-si schimbe forma precum o amiba. Deja nu mai reusea sa faca fata. La un moment dat aparu de undeva Fukaeri si il lua de mana. Atunci Tengo inceta sa-si mai schimbe forma. Vantul se opri brusc si partiturile ramasera locului. Ce bine, isi spuse Tengo. Numai ca acum timpul acordat se apropia de sfarsit. “Aici se termina”, il anunta Fukaeri incet. Bineinteles, o singura propozitie. Timpul se opri brusc si lumea se sfarsi. Pamantul inceta sa se roteasca si toate sunetele si luminile disparusera.

***

Cand se trezi a doua zi dimineata, lumea continua sa existe. Lucrurile mergeau inainte, strivind toate fiintele vii care li se aflau in cale, precum imensul car al lui Jagannatha din mitologia indiana.”

1Q84, Haruki Murakami (ed. polirom)

maine este 21 decembrie.

nu ma astept la un cataclism, o raza ucigasa sau o invazie extraterestra. in orice caz, nu mai mult decat in oricare alta zi.

orice este posibil oricand, nu doar in ziua de vineri 21 a lui ningau. oricand ne putem infiora la gandul ca suntem niste fiinte minuscule si induiosator de vulnerabile, ingramadite pe o bucata de piatra, care se invarteste in jurul unei surse de lumina si caldura, intr-un univers infinit, populat de forte incomensurabile si oarbe. ca asa cum un turture se poate desprinde de pe un acoperis si lovi in crestetul capului, la fel o pietricica venita din cine stie ce genune inghetata a cosmosului ne poate nimici.

si iarasi, oricand ne putem opri din mersul la coafor sau la piata, sa tragem aer in piept, sa-l dam inapoi, sa ne uitam in jur la toate cate vedem si toate cate nu vedem, dar stim ca le-am putea vedea si ca exista altii care le vad chiar acum sau poate mai tarziu si sa gandim ca aceste fiinte minuscule si vulnerabile sunt constiinta vie a universului.. cosmosul care se percepe pe sine printr-o parte a sa care suntem noi.. oamenii.

si daca reusim sa ne oprim si sa devenim constienti de noi insine si de universul care ne cuprinde si pe care il cuprindem in ochiul mintii noastre, am putea intelege ca ce ne striveste nu sunt razele ucigase, nici extraterestrii.. cum spune murakami, lucrurile strivesc fiintele vii.. masinile noastre si armele noastre si banii nostri ne strivesc in fiecare zi, facandu-ne tot mai mici si mai orbi, pana cand nu va mai ramanea nimic.

auschwitz.. tanacu (2)

in vremurile cand lucram in centre de tratament pentru dependenti de droguri, obisnuiam sa le spun pacientilor mei si familiilor lor ca este un mare ghinion sa dezvolti o dependenta de substante in romania.. ma gandeam atunci la lipsa de profesionisti, de optiuni terapeutice, la absenta sprijinului social care sa ia pe un om care a ajuns in “sant”, cum spunea un coleg, si sa-l duca intr-un loc de unde sa poata contempla o schimbare. propriu-zis, in romania, daca un consumator nu are o familie careia sa-i pese daca el traieste sau moare, atunci el mai degraba moare.

in “dupa dealuri”, medicul de la spitalul de psihiatrie din vaslui a carui pacienta este Alina are o dilema morala, pentru ca Alina nu are domiciliu si sufera de o boala psihica grava, care o pune in imposibilitatea de a avea grija de sine, dar spitalul primeste bani de la casa de asigurari in functie de numarul de pacienti rulati pe fiecare pat.

cand doamna doctor de la spitalul poiana mare afirma ca “dimineaţa, când bolnavii se duc la masă, e un peisaj ca la Auschwitz”, ea isi formula o dilema morala – daca aici e ca la auschwitz si eu sunt angajata aici, care este rolul meu?

pentru ca daca lucrezi la auschwitz, nu poti fi decat tortionar sau prizonier. poate ca unii prizonieri, confruntati cu propriile limite in fata mortii si a suferintei, ajung sa preia din atributiile tortionarilor. ei raman totusi victime. si poate ca unii dintre tortionari, confruntati cu propriile dileme morale, ajung sa se considere prizonieri intr-un sistem din care isi spun ca nu pot scapa. ei raman totusi tortionari.

intreb: unde sfarseste auschwitz si unde incepe spitalul de psihiatrie de la poiana mare sau de la vaslui sau de la bucuresti? cand este cazul unui proces de crime impotriva umanitatii si cand se poate spune, ca domnul dumitru ivantu, managerul de la poiana mare, “ma bucur ca mi-am indeplinit datoria pana la capat, in masura in care am avut resursele necesare”?

si, mai departe, ce trebuie sa se intample in sufletul unui om ca, avand realizarea ca “e ca la auschwitz”, sa continue sa traiasca, sa lucreze si sa-si ia un salariu in acel loc? si ce ar trebui sa se intampla in sufletul unui om ca, avand realizarea ca “e ca la auschwitz”, sa NU mai continue sa traiasca, sa lucreze si sa-si ia salariul in acel loc?

acum la poiana mare e bine.. exista faianta pe pereti si gresie pe jos. poate e si cald si mancare suficienta in camerele unde oamenii au murit de frig si de foame. e ca in spitalele “bune” ale tarii unde medicii vorbesc cu melancolie despre “cum ar trebui sa fie” si nu e. e asa: watch?v=5gz4MAjcHZE.

auschwitz.. tanacu..

“Pe 4 mai 2009, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a fost sesizata cu privire la conditiile suspecte in care au murit sapte pacienti (patru femei si trei barbati) in Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare, in lunile ianuarie-februarie 2004. In momentul decesului, cei sapte pacienti aveau varste cuprinse intre 32 si 66 de ani. Sase din ei au murit fie in urma unui infarct miocardic , fie in urma unei bronhopneumonii care a provocat deficiente cardio-respiratorii fatale. Cel de-al saptelea pacient a murit in urma unui traumatism cranio-cerebral. Toti pacientii erau intr-o stare de subnutritie severa in momentul decesului, fiind spitalizati la Poiana Mare de foarte mult timp (unul dintre ei, o femeie fusese institutionalizata intraga viata). Ei fusesera diagnosticati cu diferite probleme de sanatate mintala (depresie sau schizofrenie si deficiente intelectuale). Cele sapte morti n-au fost un caz izolat. Alti 81 de pacienti au murit in 2003 si alti 19 in primele doua luni ale lui 2004 in spitalul de la Poiana Mare, dintr-un numar de pacienti ce oscileaza constant in jurul cifrei de 500. Cei mai multi au murit in timpul iernii in circumstante asemanatoare, din mai multe cauze, inclusiv precaritatea conditiilor de viata si tratament si ingrijirea necorespunzatoare. Cercetarile oficiale cu privire la cauzele deceselor au constatat ca nu exista vinovati

Raport al INTERIGHTS si Centrul de Resurse Juridice

***

“Opt pacienţi internaţi la Spitalul de Psihiatrie „Poiana Mare” vor fi botezaţi mâine (sâmbătă, 27 octombrie 2012), de praznicul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou. Bolnavii vor fi creştinaţi începând cu ora 7.00, la paraclisul unităţii medicale, de către părintele Tinel Dudău, la eveniment fiind prezenţi şi directorii spitalului, naşii pacienţilor botezaţi provenind din rândul cadrelor medicale. „După săvârşirea slujbei Sfântului Botez, le vom dărui pacienţilor câte o Sfântă Cruce, în amintirea zilei în care au primit credinţa creştin-ortodoxă.”

oltenasul.ro

parintele Tinel Dudau, cel care boteaza pacientii spitalului de psihiatrie Poiana Mare si apoi le daruieste cate o cruce in amintire, si Petru Corogeanu, pastorul comunitatii de maicute de la Tanacu, recent infatisata in ultimul film al domnului Mungiu, sunt extremele unui continuum de-a lungul caruia ne plasam noi, cei care lucram cu oamenii, in Romania.. intre obedienta fata de un sistem criminal si iesirea din sistem.

la poiana mare au murit oameni, multi oameni in conditii asemanate chiar de medicii de acolo cu auschwitz.. nimeni nu a platit, nimeni nu a fost facut responsabil. sistemul isi protejeaza lucratorii, pentru ca lucratorii sunt cei care mentin sistemul in forma sa actuala.

care arata (si) asa:

“Aceste persoane au fost internate în spital pe motive nemedicale, aparent doar pentru că nu li se puteau acorda sprijin şi servicii adecvate care să-i ajute pe ei şi/sau familiile lor în comunitate. […] O mare parte din cei numiţi uneori de către personalul medical drept “cazuri sociale” sunt tineri adulţi care au fost plasaţi în spitale psihiatrice ca urmare a externării lor din instituţiile pentru copii cu dizabilităţi mintale. Nevoile lor, mai ales acelea de a fi integraţi în viaţa comunităţii, sunt ignorate.”

***

“Majoritatea pacientelor din secţia de psihiatrie pentru femei din cadrul spitalului general din Târnăveni erau situate în două saloane largi care erau ţinute încuiate în mod constant […] Pacientele umblau adesea îmbrăcate sumar sau dezbrăcate, şi puţine dintre ele purtau încălţăminte. Podeaua spitalului era adesea rece şi udă. În “camera încuiată de jos”, podeaua era mai tot timpul acoperită de fecale şi urină deoarece pacientele ţinute aici erau incontinente. Unele paciente petreceau întreaga zi în îmbrăcăminte şi cearceafuri pline de urină şi acoperite de fecale.”

***

“Metodele de imobilizare şi izolare din multe secţii şi spitale de psihiatrie nu erau în conformitate cu standardele internaţionale, iar în unele cazuri echivalau cu tratamentele sau pedepsele crude, inumane şi degradante”

***

“În dimineaţa zilei de 30 mai 2003, la spitalul psihiatric din Brăila, un asistent a descoperit cadavrul unui pacient în vârstă de 20 de ani, care fusese aparent ştrangulat cu un cearceaf, testiculele îi fuseseră tăiate, iar gâtul îi fusese tăiat cu lama.”

Amnesty International, 2004

pentru cei aflati la marginea sau in afara sistemului, acest gen de protectie nu exista.. exista doar protectia pe care fiecare entitate ex-centrica si-o poate oferi siesi (sau impreuna cu alte entitati ex-centrice, dar asta e improbabil si inca rar).

in romania functioneaza multe astfel de entitati ex-centrice.. psihoterapia insasi, ocupatie inexistenta oficial printre meseriile listate in codul ocupatiilor, si al carei sistem de formare si promovare profesionala este quasi-independent de institutiile statului se plaseaza la marginea sistemului de servicii de sanatate mintala.. alte grupuri si organizatii cum ar fi initiativele de dezvoltare personala, grupurile de yoga si alte practici spirituale, organizatiile de cercetasi, grupurile independente care promoveaza diverse programe de invatare ocupa acelasi spatiu de.. dupa dealuri.

pentru toti acestia si pentru cei care apeleaza la serviciile lor aducand cu ei o istorie de trauma si de abuz emotional, cazul tanacu este important.

mai multe pe acest subiect, saptamana viitoare.

 

The world turns and the world changes,
But one thing does not change.
In all of my years, one thing does not change,
However you disguise it, this thing does not change:
The perpetual struggle of Good and Evil.

t.s. eliot, choruses from the rock, 1934

dependentele se vindeca..!

pauza de schimbare..

luminile.. umbra..

imaginea pietei universitatii, bulevardul magheru impartind multimea de demonstranti in doua grupuri care se viziteaza rar si se unesc niciodata..

de o parte, luminile televiziunilor, butaforia si efervescenta sloganurilor cu miza politica, stimulata de becul rosu.. transmitem live.

de cealalta parte, in umbra, masa amorfa de “pulsiuni”.. monarhiste, nationaliste, feministe, libertariene de stanga sau de dreapta, zvacniri ale trecutului pietei si nelipsita proximitate a urii.

in mijloc, sirul neintrerupt de masini, gardurile si jandarmii asigura ca partea intunecata a pietei nu va ajunge la luminile rampei.. constientul si inconstientul raman separate.. ordinea este pastrata.

si, din cand in cand, umbra irumpe in constient.. violenta, irationala, pedepsitoare, destabilizatoare, ca un simptom, ca un atac de panica, de exemplu.

bicicleta-tandem

gandindu-ma cum sa scriu despre articolul recent citit pe unul dintre blog-urile new york times despre beneficiile exercitiului fizic fortat asupra manifestarilor bolii Parkinson, mi-am adus aminte de o discutie avuta cu un prieten despre regimul sau de exercitii fizice intense si felul in care antrenoarea sa il impingea constant sa-si depaseasca pragul de confort.. acum dragos este student la stanford si poate ca (cel putin studiile cu pricina formuleaza aceasta posibilitate) asta se datoreaza in parte si regimului de antrenament din romania.

pe scurt, in articol se povesteste cum un medic si o pacienta suferind de boala Parkinson s-au suit pe o bicicleta-tandem (in cadrul unui eveniment cu miza publica), ritmul fiind stabilit de primul la o intensitate mai mare decat ar fi fost confortabil pentru pacienta. la sfarsitul zilei, unul dintre simptomele acesteia se imbunatatise substantial.

acelasi articol mentioneaza cum specialistii dornici de a studia fenomenul exercitiului fizic care depaseste zona de confort a pacientului au gasit in bicicleta-tandem solutia la o dilema etica, pentru ca a supune un om unei proceduri care ii cauzeaza disconfort este inacceptabil in stiinta moderna.

mai departe de neurologie si mai aproape de psihologie, aceste observatii se leaga de o formulare care a ajuns aproape la nivelul de cliseu si anume ca functia psihoterapiei este sa-l scoata pe client din zona sa de confort.. zona de confort care, de fapt, include disconfortul pentru care clientul se adreseaza psihoterapeutului.. sau, cum spunea john parr, primul meu mentor in ale terapiei, “the therapist’s job is to give the client the bad news and get paid for it, too“.

pacientii cu fobii, de exemplu, au la dispozitie informatia ca terapia cognitiv-comportamentala este eficienta in marea majoritate a cazurilor. la inceput te uiti la un paianjen de la 100 de metri, apoi de la 50 de metri, apoi de la un metru, apoi il atingi cu un deget, samd. propriu-zis, pentru a aplica o astfel de tehnica de desensibilizare, nici nu ar fi nevoie de un terapeut.. doar de vointa de a abandona zona de confort, ceea ce oamenii remarca adesea sub forma de repros.

confort si vointa sunt insa concepte inselatoare.. pentru ca, la fel ca virusul care ataca insusi sistemul de aparare menit sa-l distruga, fobia, dependenta, depresia ataca insasi vointa menita sa restabileasca echilibrul psihic.. si e nevoie de o interventie din afara.

o posibilitate ar fi sa-i torni omului in cap o galeata cu paianjeni si sa-i demonstrezi ca nimic cu adevarat rau nu se intampla.. ceea ce psihologia comportamentalista numeste flooding. nu e nicio tagada ca o asemenea interventie ar echivala cu o scoatere din zona de confort.. la un eveniment al agentiei nationale antidrog, am auzit un pastor american, administrator al unei comunitati terapeutice spunand ca primul tratament pentru dependenta e munca, pentru ca munca ii elibereaza pe adicti.. si imi pare rau ca am pierdut atunci ocazia de a-i oferi vorbitorului traducerea in germana a spuselor sale. la celalalt capat al spectrului se afla medicii care-i spun dependentului de alcool ca “ar trebui sa sa lase de baut” cand tocmai incapacitatea de a se lasa de baut e cea care-l aduce in cabinet.. sau depresivului ca ar trebui sa gandeasca mai pozitiv.. sau anxiosului sa aiba mai mult curaj, dupa care ii ureaza succes si bifeaza inca o consultatie in registrul de casa.

pentru aceia dintre noi care nu-si pun in act impulsurile sadice in relatia cu pacientii/clientii, problema gasirii unui mijloc de a angaja clientul in inlocuirea confortului unui disconfort familiar cu disconfortul cautarii unei stari noi de confort este miza profesiei.

si de aceea s-a inventat bicicleta-tandem a relatiei terapeutice. pe care amandoi, terapeut si client, transpira pedaland si, la sfarsitul zilei, amandoi au de castigat.

planeta ucigasa care se ascunde dupa soare

I was talking with some Danish elite soldiers who told me that when you’re attacking a group of people, let’s say in Afghanistan, you send the first two shots into the abdominal area of those in front. It’s extremely painful to be shot in the stomach. So the ones who are hit in the stomach start screaming, and when they do, the others get scared and lose their concentration. If they had been shot in the head, they would just fall down. There’s this rule to aim the first two shots at the abdomen and the rest at the head.

Lars von Trier, interviu

dupa prima jumatate de ora din melancholia, sentimentul cel mai persistent pe care l-am trait a fost enervarea.. acelor oameni le lipsea decenta si bunul simt.. de ce accepti sa te casatoresti si sa ti se organizeze o nunta intr-un castel ca apoi sa te inchizi in baie sau sa te retragi in camera copilului, in timp ce toata lumea te asteapta sa tai tortul.. cum poti sa-i spui servitorului tau de o viata “little father” si sa nu stii nici macar daca are o familie in satul in care traieste.. cum sa vii la nunta fiicei tale si sa folosesti apoi evenimentul ca scena pentru conflicte maritale vechi si meschine..

m-am gandit apoi la oamenii pe care lumea ii numeste “nebuni” si cei din establishment-ul psihiatric “pacienti”.. cei care nu se ridica din pat, cei care se ascund in casa cu temeri nejustificate, se spala de o suta de ori pe maini pentru a indeparta pericole invizibile, oamenii care nu vor sa fie rezonabili, sa mai lase de la ei, sa se lase de bautura, sa spuna nu drogurilor.. cum ne mai enerveaza si am vrea sa le bagam mintile in cap.. si cum ne intoarcem spre ei cand propria noastra lume se prabuseste, cum le ascultam muzica si le citim cartile.. si le cautam urmele pasilor in lumea de dincolo de “normalitate”

a trai in umbra cataclismului final, asta aboleste bunul simt.. sa fii pe campul de lupta si sa auzi urletele soldatilor impuscati in stomac te absolva de orice forma de decenta.. in durere si groaza nu exista reguli de buna purtare..

abia o data ce recunoastem asta in noi insine si in celalalt, putem incepe a construi impreuna o pestera magica.. relatia.. care ne aduce laolalta si ne pazeste de cel viclean.. de pulsiunile din spatele constientului.. de planeta ucigasa care se ascunde dupa soare

melancholia

Next page →
← Previous page