Category Archives: oameni


Trei povești cu emigranți

 

Când stai departe de un loc mai mult timp, mai mult decât durata unui concediu, mintea începe procesul desprinderii – vechile obișnuințe se tocesc și unele chiar se șterg, ca de exemplu figura bătrânei care îți vinde borș și zarzavat pentru ciorbă duminica sau aprecierea instinctivă a timpului necesar pentru a ajunge dintr-o parte în alta. Ca în “Tinerețe fără bătrânețe” când, întorcându-se, fiul de împărat nu mai recunoaște și nu mai este recunoscut de nimeni, dar mult mai puțin grav, bineînțeles.

 

 

On the topic of alcohol culture in Romania* 

I have written a few words in preparation for this meeting and, with your permission, I would like to read them to you and then I invite you to respond and bring in your own experiences. As you can see, this is going to be an old fashioned presentation, with someone who speaks simple words and someone who listens and allows their mind to travel freely through the mind of the speaker and their own. The adding of technical so-called improvements has the effect of distracting the listener and give speech the uniformity of corporate communication. We are not corporations. We speak if we find an interested listener and then, in our turn, we listen when the listener has something to respond and we have dialogue. So, as they say, lend me your ear!

As I was considering the meaning of my presentation’s proposed title, “alcohol culture”, and not wanting to appeal to google for an easy fix, a definition or some handsome quote, I first looked around. I was in Krakow, Poland at the time and one of the things that I found interesting was the presence of 24 hour shops dedicated to selling alcohol in all strengths and sizes. ALKOHOLE 24H would be written in bright, glowing neon letters on almost every major street. I said to myself this is surely a very visible manifestation of alcohol culture in a society. So how about Romania, what do we have in this respect? As hard as I tried to find something that would be representative, maybe even symbolic for our relationship to alcohol (so maybe this could be a tentative definition for now – alcohol culture is the relationship that people in a society have with alcohol, alcohol use and alcohol users as well as with the negative consequences of alcohol use and abuse) I could not find anything. From the young people getting smashed with their friends in a club, to the urban man and his booze at the end of the day, relaxing him into a sort of a stupor that allows the mind to come down from the excitement and the stress of a day’s work, the blue collar worker meeting with friends for beer, sometimes during work hours when the friends are the coworkers, to the middle aged mother and wife drinking by herself, now not so much a mother because the children have gone and with them the major purpose of her life and the husband had been absent for years, the rural folks for whom the day starts with a shot of palinca and ends with one too, many others in-between, all proudly home made out of the best ecological fruits, ‘no additives’ they proudly boast to the visitor as if it’s some sort of a medicinal remedy – nothing seems to be quite able to capture some sort of specificity of my people’s relationship with alcohol. The neurologists say that alcohol does not have a specific target in the brain, that it rather permeates the whole brain, making the neurons’ membranes more fluid, more permeable. In the same way, alcohol permeates all walks of Romanian life.
So, at this time, empty-handed and out of ideas, I stopped looking out and started looking in. What was MY relationship with alcohol? What kind of history do I have? One’s experience can hardly be considered evidence for something larger, but when one doesn’t know, it feels good to return to something that is known, namely the lived, personal history. And while contemplating these issues, one thing came out to the fore with a force that surprised me with the intensity of a small revelation. It was about the first years of my life as a child in a family with two children in communist Romania in the 80’s. I was the eldest. And, for the first few years, I was completely in love with my father. He took me to the zoo, we would go out and eat steak together. When I was left in the care of my maternal grandparents who lived several hundred kilometers away, in a small village in the middle of the great Romanian planes of the South (a sort of Kansas, if you will), he would arrive in the morning unexpectedly and, to my delighted surprise, wake me up from my slumber with his spiky beard and his strong smell of tobacco. One of the first stories that include me (told by those present then, I have no memory of it myself) is about how there was a flood near my grandparents’ house and the bridge became impracticable, so my father had to get on a tractor to be able to make it to the outside world where a job awaited him. And I, a child of maybe 3 years old, running behind and crying, to the amused delight of the adult audience, “daddy runs away from me in a tractor!” At 4 or 5, I would wake up very early in the morning (despite the possibility of getting a later rise allowed by my mother’s working schedule that started later in the day), just to be able to hold his hand on our way, me to the kindergarten, him to his work that started at 7 am, in a communist factory now long closed, demolished and the land sold to corrupt politicians and their proxies. It would be cold, winter time, very dark, I could feel his big hand holding mine and I would sing from the top of my lungs “the night is made of silk” – “noaptea-i de matase”, a popular tune at the time, heard on one of the few TV programs of which we only had a couple of hours every week. I don’t think I ever felt so free and uninhibited as I did in those mornings. Then, when visiting his parents, he would amaze me with unimaginable superpowers, such as the possibility to step barefooted on a thistle so big and so thorny that I would be scared to even look at.
And then, all this stopped. He continued to be around for awhile, helping me with homework in school sometimes, but something started slowly growing and that something finished our relationship – my father started coming home drunk. There would be fights with my mother about the drinking and the money. He would get upset and raise his voice. Mother would raise her voice as well, then she would start crying, I felt sorry for her and started hating him for making her cry and making me miserable. I began to be able to identify the signs of alcohol intoxication – the red eyes, not quite sure in their tracking movements, a slight awkwardness in walking, a change in the tone of voice, not so self assured anymore and a tendency to let it all pass that was not goodness of the heart, but rather a wish to not be bothered. Surely, this is not the picture of the violent, alcoholic father, but violence has many ways of manifesting itself. I think I have lost my father to alcohol in a discretely violent way. Life was very hard in Romania, in the 80’s. Especially so for a man with family and children. The industry had started its collapse (it was the beginning of the end for the communist system) and oftentimes my father’s payment was cut short. We went through terrible shortages of food, electricity, even running water. I remember my father having to wake up at 3 in the morning, to be able to catch a winning place at the line for milk. More importantly, I think, there was a lack of hope – at a time when the world was preparing for the opening that was to come in 1989, Romania seemed to plunge deeper into darkness, a North-Korea of Eastern Europe.
And if you’re wondering, as they say in the books when they describe the natural evolution of alcohol abuse, spontaneous recovery is possible and that is what happened in his case, but only after several years of misery and lost time when I, a medical student by then, would be too busy, sometimes with my own alcohol abuse, to notice that he has changed. Then I moved to a different city and almost to a different world than his, a world with computers and internet and travels abroad that he cannot understand or relate to. Many of my patients have had similar histories of losing a parent, more often the father, to alcohol. Good men, loving fathers, devoted to their families, men who worked hard to build a career, to make their parents proud.

And so, with this inner exploration coming to an end, what do I have to say on the topic of Romanian alcohol culture? To me it has to do with family life and the disruption of relationships in the family. Romanian life, at least until the end of the communist period was very much a traditional, family-centered life. This was and it continues to be especially true in rural areas (both of my parents belong to a generation that was uprooted at an early age from their rural life and family and moved to the city, to work in the developing socialist society, at the beginning of the 50’s and 60’s). There continues to be a lot of disruption to life in the family – parents emigrating and leaving their children behind in the care of an aging grandparent incapable of being a substitute for the missing parents, confusion over values in life and that same feeling of hopelessness that never really left us. Sure, we have large amounts of television. Most goods are available, but not necessarily affordable. The ruthless rule of the almighty party system has been broken into smaller, but not necessarily kinder private or corporate masters. We are still the poorest nation in Europe. We are still struggling just to survive. And alcohol is here to help us ease the pain and forget for awhile the despair, the disappointment and the anger of the generations past and generations present.

I do not intend to suggest that this is more than a starting point, one of many, in a conversation about alcohol culture in my country. But it is important to consider that, beyond the globalization trends among the urban middle class, drinking in the same way their Western generational peers are drinking, there exists a background of drinking as remedy (‘no additives’, remember..!?) or drinking as therapy, maybe in the same way the North American Indians were drinking after their society collapsed and the white man moved in. Or the way the natives of South America chew coca leaves. It would surely explain why we seem to not be able to look at our relationship with alcohol from a critical point of view (Romania is probably the only country in Europe that does not have a government body set up to handle alcohol issues at a national level, especially from a health perspective). Or, in the words of Mrs. Zizi, my cleaning lady, a woman without a home of her own, without a job or a pension, without health insurance, who works just to make ends meet, a woman such as many women and men in the Romanian population, when I confront her about her smoking and heart problems, she says “please, doctor, why do you want to take away the only pleasure that I have left in this life?”. And I know it is not only the denial of the addicted, the resistance to change or the ambivalence manifested through exaggerations, for her and for many like her it is also the truth.

Thank you!

* presented in English at the ‘Empowerment’ Workshop, part of the ‘Power to Resist’ international project on alcohol abuse in Denmark, Sweden, UK, Spain and Romania, organised in Bucharest by ALIAT NGO on October 20th.

povestea batului cu pene..

“Povestile nu sunt tricouri suvenir sau platforme GameBoy. Povestile sunt relicve, parti ale unei lumi preexistente nedescoperite. Datoria scriitorului/scriitoarei e sa foloseasca uneltele din trusa lui/ei pentru a le dezgropa pe fiecare cat mai intacta posibil. Uneori, fosila pe care o scoateti la lumina e mica; o cochilie. Alteori, e enorma, un Tyrannosaurus Rex cu toate coastele acelea gigantice si dinti ranjitori. Oricum ar fi, poveste scurta sau roman-caramida de o mie de pagini, tehnicile excavarii raman in principiu aceleasi”

Stephen King, “misterul regelui. despre scris”, ed. Nemira, 2007

si anumite povesti se cer dezgropate. poate nu neaparat scrise, dar macar constientizate, rostite, spuse cu voce tare, sa fie auzite de cineva, sa capete consistenta realitatii, sa fie privite din afara, ca sa nu mai poata fi tagaduite, ascunse, disimulate in simptome si suferinte cu cauze nestiute. ca sa nu mai fie puse in act.

si reciproca poate fi valabila: unele povesti sunt puse in act, ca alternativa la a fi rostite.

psihoterapia, ca si scrisul, e o unealta de dezgropare a unei povesti care se cere povestita.

am simtit in ultimul timp ca aceasta poveste se tot cerea povestita. e o poveste reala, petrecuta vara aceasta.

eram la mare cu cativa prieteni, la o terasa, cateva mese ocupate, dar fara prea mare tevatura. la cativa metri de locul unde taifasuiam, un copil de trei-patru ani isi facea de lucru prin nisip si, din cand in cand, cativa pasi nesiguri prin prejur, verificand mereu distanta fata de parinti. acestia, si ei intr-un grup mai mare, nu erau prea departe. povestea incepe din momentul in care aria explorarilor sale include grupul nostru. face contact vizual. ne observa. gaseste ceva ce-i atrage atentia – un bat cu pene colorate la capete al unei prietene. face cativa pasi tematori, fixand obiectul dorit. batul ii este intins, dar nu oferit – va trebui sa iasa din zona de confort, sa vina sa-l ia. il ia. dupa care, ca si cum ar fi pus mana pe o prada, fuge impiedicandu-se cu batul spre “casa”. la bucuria capturarii comorii se adauga reactia zgomotos aprobatoare a adultilor, caci imaginea copilului tarand un bat mai mare decat inaltimea lui este amuzanta pentru toata lumea. mandru si fericit, copilul se scalda in atentia parintilor ca intr-o ploaie de aur. poarta batul incoace si incolo, se infoaie ca un cocos, face turul stadionului, obtinand ovatii. treaba asta dureaza ceva timp. cand ne hotaram sa plecam, copilul si batul sunt inca impreuna. prietena se indreapta spre ei, dand de inteles ca isi vrea inapoi obiectul rapit. eu stau si privesc cu interes scena care urmeaza si solutia la conflictul care e pe cale sa se declanseze. copilul si batul se dau cativa pasi inapoi, semn ca nimic nu va fi cedat fara o lupta apriga. brusc, unul dintre adulti, ii distrage copilului atentia aratandu-i ceva.. “ia uite aici..! ce-avem noi aiiici..?” copilul se uita dupa momeala, moment in care batul este preluat de un adult si inapoiat pe ascuns prietenei care este invitata, cu un gest, sa dispara cat mai repede, pana nu se dezmeticeste copilul. prietena se executa. plecam. si nu mai apuc sa vad reactia copilului cand descopera disparitia batului sau daca isi mai aminteste ca a existat un moment cand avea in posesie un minunat baston cu pene colorate la capete, pentru care isi asumase riscul de a se apropia de niste straini si a-l lua, ca Harap Alb salatile din gradina ursului.

asta este povestea. este povestea unei pierderi care nu a mai ajuns sa fie traita, simtita si impartasita. este povestea unor adulti care nu au vrut..? nu au putut..? sa sustina durerea copilului la separarea de obiect. si sa-l insoteasca in drumul de la suferinta la impacare. si au inlocuit munca de doliu cu excitatia noului, tristetea cu curiozitatea si suferinta cu excitatia.

imi imaginez ca in seara aceea copilul a fost mai iritabil decat de obicei si un adult din preajma a exclamat.. “nu stiu ce are, draga, de nu-i mai intra nimeni in voie..”

jandarmul cel bun

in piata universitatii, in fiecare seara, oameni si jandarmi. din afara, toti jandarmii arata la fel. in uniforme negre, ca in matrix, agentii smith.

si la spitalul de psihiatrie, unde lucrez din nou de cateva luni, violenta este adesea prezenta. violenta indreptata catre sine sau catre altii, cu motive inteligibile sau fantasmagorice. iar noi, angajatii din sistemul public de ingrijiri de sanatate mintala, cel mai adesea imbracati in alb, suntem acolo sa o controlam, sa o risipim, sa o transformam in altceva.

la spitalul de psihiatrie nu exista jandarmi. exista o firma privata care angajeaza cativa bodyguards de felul celor pe care ii intalnesti in magazine si banci. sunt putini si neinstruiti, imbracati in bumbac visiniu, ponosit, nu exoscheletul in care sunt incorsetati jandarmii din piata. in 2010, pe cand conduceam o sectie de tratament al dependentei de heroina in cadrul spitalului, am rugat doi astfel de bodyguards sa mearga sa rezolve o situatie mai tensionata cu un grup de pacienti. mi-au raspuns, pe un ton rugator si oarecum speriat, “mergeti dumneavoastra, domnu’ doctor si vorbiti cu ei, ca de dumneavoastra asculta”. si am mers.

la spitalul de psihiatrie, in imensa majoritate a cazurilor, violenta este rezolvata prin interventia unui specialist, pe care l-as numi jandarmul cel bun, un om care cunoaste tehnici de stopare a escaladarii violentei. ca de exemplu:

– recunosti si anticipezi ca un anumit nivel de violenta este de asteptat atunci cand oamenii trec prin situatii exceptional de grele sau dureroase

– nu comunici de pe pozitii de forta, de autoritate infailibila

– nu pui persoana violenta cu spatele la zid, nu-i dai impresia ca nu are de ales decat sa se supuna neconditionat

– comportamentul violent nu abroga respectul cu care orice om merita tratat de un angajat in sistemul public

– stabilesti ca pozitia ta este sa ajuti persoana violenta sa gaseasca o solutie la problemele care au adus-o in acel punct

– violenta fata de obiecte este, pana la un punct, un mod de eliberare a furiei, nu o declaratie de razboi

– violenta fata de oameni este inacceptabila

nu am regasit nimic din toate acestea in niciuna din interventiile jandarmilor din ultimele zile din piata universitatii. dimpotriva. am vazut escaladarea starii de agitatie si nervozitate a protestatarilor prin comasarea unui numar mare de jandarmi si tehnica de lupta. am vazut folosirea nediscriminatorie a fortei. cateva vitrine sparte nu justifica ceea ce a urmat in zilele de sambata, 14 si duminica, 15 ianuarie. jandarmul cel bun, daca exista, nu a fost in acele zile in piata.

mai exista, insa, un tip de aparatori ai ordinii in cadrul spitalului de psihiatrie. inca de la numirea ca director interimar al spitalului, printr-un ordin semnat de ministrul sanatatii interimar adriean videanu, in ultima sa zi de mandat, doamna doctor orl-ist boer a venit insotita de doi bodyguards. bine hraniti si bine claditi, ei sunt acolo sa o protejeze pe doamna director impotriva unui pericol nestiut. prezenta lor a creat rumoare si agitatie printre medici, care s-au considerat jigniti si au luat o pozitie publica (fara urmari, deoarece legaturile de sprijin ale doamnei director sunt mai puternice decat vocea medicilor din spital).

acest tip de atitudine si de aparatori ai ordinii publice sunt trimisi, cu sutele, in piata universitatii in fiecare seara, pentru a apara acelasi tip de oameni, pe boer-ii care au dobandit autoritatea in acelasi fel.

fanaticii..

Titlul de mai sus este inspirat din titlul unui material publicat cu ceva timp in urma pe hotnews.ro, material in care era descrisa figura cvasi-mitica a doctorului Raed Arafat. Citindu-l atunci, gandul m-a dus la un alt „fanatic”, un alt personaj caruia media i-a imprumutat din stralucirea si gloria cu care isi inconjoara eroii, fie ei de telenovela sau de jurnal de informatii – doctorul Ciuhodaru. Cei doi par sa aiba in comun pasiunea si determinarea cu care isi urmaresc scopurile, pe langa, bineinteles, o intelegere a utilitatii prezentei in spatiul public.
Sa fie aceasta reteta (sic!) de succes pentru ca un proiect sa se nasca si sa supravietuiasca in actualul sistem de sanatate? Este acesta motivul pentru care psihiatria a esuat in eforturile sale de reforma, lipsa unui fanatic dispus sa-si investeasca intreaga energie si charisma pentru mai binele sanatatii mintale in tara noastra? Dar, atunci, cum ar arata o sanatate mintala promovata de un fanatic? Si, in general, ce legatura poate fi intre fanatismul unei persoane chiar si ridicata la nivel de personalitate publica si stiinta medicala care se bazeaza pe calcule statistice, cercetari de eficienta, modele de sanatate publica, pe teorii probate sau infirmate prin studii in care atat pacientul cat si investigatorul sunt “orbi”, adica  neinfluentati de atasamentele lor personale la o ipoteza sau alta, de-fanatizati?
In luna iulie, am fost invitat sa sustin un mic atelier la un congres organizat de bunii mei prieteni de la spitalul de psihatrie din Campulung Moldovenesc. O data ajuns acolo, am descoperit ca pe ordinea de zi se afla si prezentarea unei cercetari a carui prim autor era doctorul Ciuhodaru. Titlul acesteia – „”. Pe scurt, ce a intreprins domnul doctor si echipa domniei sale a fost o recenzie a unor date sociologice (varsta si sex) ale pacientilor internati in sectia de urgente pentru probleme legate de consumul de „etnobotanice”, inainte si dupa momentul trecerii in ilegalitate a acestora prin hotarare de guvern. Rezultatul – dupa trecerea in ilegalitate, varsta consumatorilor barbati a scazut de la 18 ani la 14-15 ani. Din pacate, doctorul Ciuhodaru nu era prezent la lucrari si tanara domnisoara psiholog care a prezentat rezultatele modestului studiu nu a putut explica aceste date care, din punct de vedere al sanatatii publice, par sa sustina contrariul pozitiei sustinute oficial de domnul doctor: daca o masura determina o scadere atat de dramatica a varstei consumatorilor, atunci, cu siguranta, aceasta nu este o masura buna.
Fanatismul, insa, nu va tine cont de un lucru atat de neinsemnat ca un studiu stiintific. Cine mai sta sa asculte cifre cand „moartea alba”, „copiii ucisi”, „cosmarul drogurilor” etc, etc. Fanaticii vor gasi un mod de a ne convinge ca nu ne permitem sa mai irosim nici macar o secunda pentru a gandi, a cerceta sau a discuta strategii diferite. Panica pune limite de timp, panica interzice opiniile contrare, panica solicita toata atentia noastra. Panica contra-indica gandirea.  De ce sa ne mai gandim cand e atat de usor sa dai o hotarare de guvern sau o lege?.. sau orice altceva  care sa ne ajute sa nu ne mai speriem cand deschidem televizorul la ora 5.
Ironic cum acelasi proces se intalneste, la un individ, in momentele de aparitie si dezvoltare a unei dependente de substante. Am o problema – trag o dusca, ma simt plictisit – fumez o tigara, ma simt neinteles de parinti si un adolescent fara valoare – prizez niste prafuri de la spice-shop. Nu-mi mai dau timp sa ma gandesc la strategii alternative, nu stau cu disconfortul meu, sa cantaresc solutii si sa o aleg pe cea mai buna pe termen lung – o aleg pe cea care imi va restaura confortul ACUM.
Pentru ca, la fel ca etnobotanicele, fanatismul creeaza dependenta, iar data viitoare cand noi, ca societate, vom identifica o sursa de disconfort fie el economic, social sau politic, se va gasi cel putin un fanatic care sa ne ofere o solutie rapida, eficienta, una care e atat de evident buna incat nici nu mai merita sa o cercetam, sa o punem sub semnul intrebarii. Pentru ca si dealerii si fanaticii ofera, inainte de orice, o solutie.

Titlul de mai sus este inspirat dintr-un material publicat cu ceva timp in urma pe hotnews.ro, material in care erau descrise povestea de viata si cariera doctorului Raed Arafat. Citindu-l atunci, gandul m-a dus la un alt „fanatic”, un alt personaj caruia media i-a imprumutat din stralucirea si gloria cu care isi inconjoara eroii, fie ei de telenovela sau de jurnal de informatii – doctorul Ciuhodaru. Cei doi par sa aiba in comun pasiunea si determinarea cu care isi urmaresc scopurile, pe langa, bineinteles, o intelegere a utilitatii prezentei in spatiul public si al jocului politic.

Sa fie aceasta reteta (sic!) de succes pentru ca un proiect sa se nasca si sa supravietuiasca in actualul sistem de sanatate? Este acesta motivul pentru care psihiatria a esuat in eforturile sale de reforma, lipsa unui fanatic dispus sa-si investeasca intreaga energie si charisma pentru mai binele sanatatii mintale in tara noastra? Dar, atunci, cum ar arata o sanatate mintala promovata de un fanatic? Si, in general, ce legatura poate fi intre fanatismul unei persoane chiar si ridicata la nivel de personalitate si stiinta medicala care se bazeaza pe calcule statistice, cercetari de eficienta, modele de sanatate publica, pe teorii probate sau infirmate prin studii in care atat subiectul cat si investigatorul sunt “orbi”, adica neinfluentati de atasamentele personale la o ipoteza sau alta, sunt, altfel spus, de-fanatizati?

In luna iulie, am fost invitat sa sustin un mic atelier la un congres organizat de bunii mei prieteni de la spitalul de psihatrie din Campulung Moldovenesc. O data ajuns acolo, am descoperit ca pe ordinea de zi se afla si prezentarea unei cercetari a carui prim autor era doctorul Ciuhodaru. Titlul acesteia – „Profilul psihologic al pacientului cu abuz de substanţe. Diferenţe de gen”. Pe scurt, ce au intreprins domnul doctor si echipa domniei sale a fost o recenzie a unor date sociologice (varsta, sex, etc.) ale pacientilor internati in sectia de urgente din Iasi pentru probleme legate de consumul de „etnobotanice”, inainte si dupa momentul trecerii in ilegalitate a acestora prin hotarare de guvern. Rezultatul – dupa trecerea in ilegalitate, varsta celor mai tineri consumatori barbati a scazut de la 18 ani la 14-15 ani. Din pacate, doctorul Ciuhodaru nu era prezent la lucrari si tanara domnisoara psiholog care a prezentat rezultatele cercetarii nu era calificata sa poarte un dialog pe marginea acestor date. Totusi, daca o masura pare sa determine o scadere atat de dramatica a varstei consumatorilor, atunci e cazul sa ne punem niste intrebari.

Fanatismul, insa, nu va tine cont de un lucru atat de neinsemnat ca un studiu stiintific. Cine mai sta sa asculte cifre cand „moartea alba”, „copiii ucisi”, „cosmarul drogurilor” etc, etc. Fanaticii vor gasi un mod de a ne convinge ca nu ne permitem sa mai irosim nici macar o secunda pentru a gandi, a cerceta sau a discuta strategii diferite. Panica pune limite de timp, panica interzice opiniile contrare, panica solicita toata atentia noastra. Panica contra-indica gandirea. De ce sa ne mai gandim cand e atat de usor sa dai o hotarare de guvern sau o lege?.. sau orice altceva care sa ne ajute sa nu ne mai speriem cand deschidem televizorul la ora 5.

Ironic cum acelasi proces se intalneste, la un individ, in momentele de aparitie si dezvoltare ale unei dependente de substante. Am o problema – trag o dusca, ma simt plictisit – fumez o tigara, ma simt neinteles de parinti si un adolescent fara valoare – prizez niste prafuri de la spice-shop. Nu-mi mai dau timp sa ma gandesc la strategii alternative, nu stau cu disconfortul meu, sa cantaresc solutii si sa o aleg pe cea mai buna pe termen lung – o aleg pe cea care imi va restaura confortul ACUM.

Pentru ca, la fel ca etnobotanicele, fanatismul creeaza dependenta, iar data viitoare cand noi, ca societate, vom identifica o sursa de disconfort fie el economic, social sau politic, se va gasi cel putin un fanatic care sa ne ofere o solutie rapida, eficienta, una care e atat de evident buna incat nici nu mai merita sa o cercetam, sa o punem sub semnul intrebarii. Pentru ca si dealerii si fanaticii ofera, inainte de orice, o solutie rapida la o problema reala.

he, the darkness..

daca nu as sti ce stiu acum despre Bill Zeller, acum cand ma uit peste fotografiile adunate pe un site de prietenii si colegii sai.. m-as gandi ca Bill este un norocos.. tanar, frumos, inteligent, doctorat la princeton, intern la google.. poate ca m-as gandi ca ar avea o problema cu alcoolul (roseata din obraji si prezenta paharului in mana in multe din poze).. sau, urmarind directia privirii, aproape mereu in jos sau intr-o parte, si zambetul stanjenit, m-as gandi ca e putin timid si neindemanatec in relatiile cu ceilalti.. dar pana la urma, nu-i asa, mai toti programatorii au hibe in comportamentul de socializare..  m-as gandi ca ar putea chiar deveni the next zuckerberg sau “doar” vp intr-o companie din sillicon valley, casa, masina, sotie, copii si un divort dupa 40 de ani.. ma gandesc ca, pentru cea mai mare parte a vietii sale de adult, Bill a crezut si el ca si mine..

pe 5 ianuarie 2011, Bill s-a sinucis si a lasat in urma o scrisoare

o scrisoare despre intuneric, viata in intuneric si moartea in intuneric

o scrisoare care incepe asa:

“My first memories as a child are of being raped, repeatedly.”

daca abuzul sexual ar fi o boala a copilariei, Bill ar fi un excelent clinician. un clinician al propriei suferinte. la un moment dat, scrisoarea este o insirare de simptome:

– In kindergarten I couldn’t use the bathroom and would stand petrified whenever I needed to, which started a trend of awkward and unexplained social behavior.
– I remember spending hours playing with legos, having my world consist of me and a box of cold, plastic blocks. Just waiting for everything to end. It’s the same thing I do now, but instead of legos it’s surfing the web or reading or listening to a baseball game.
– At times growing up I would feel inconsolable rage
– hours of eating or staying up for days at a time or sleeping for sixteen hours straight or week long programming binges or constantly going to the gym.
– Three to four nights a week I have nightmares about what happened. It makes me avoid sleep and constantly tired
– Alcohol was also something that let me escape the darkness. Alcohol and other drugs provided a way to ignore the realities of my situation.
… In kindergarten I couldn’t use the bathroom and would stand petrified whenever I needed to, which started a trend of awkward and unexplained social behavior.
… I remember spending hours playing with legos, having my world consist of me and a box of cold, plastic blocks. Just waiting for everything to end. It’s the same thing I do now, but instead of legos it’s surfing the web or reading or listening to a baseball game.
… At times growing up I would feel inconsolable rage
… hours of eating or staying up for days at a time or sleeping for sixteen hours straight or week long programming binges or constantly going to the gym.
… Three to four nights a week I have nightmares about what happened. It makes me avoid sleep and constantly tired…
… Alcohol was also something that let me escape the darkness. Alcohol and other drugs provided a way to ignore the realities of my situation…
si, mai ales, simptomul reprezentat de insasi existenta acestei scrisori.. ruperea legaturii intre sine si propria experienta de viata, detasarea de propria subiectivitate, privirea rece, din afara care ii permite sa consemneze cu atata luciditate tragedia personala..
I actively despise the person I am. I just feel fundamentally broken, almost non-human. I feel like an animal that woke up one day in a human body, trying to make sense of a foreign world, living among creatures it doesn’t understand and can’t connect with.
***
Bill este un barbat lucid.. rand pe rand, da la o parte orice iluzie.. se desparte de toate formele de visare care ne permit sa traim cu durerea.. stie ca fumatul cauzeaza cancer si isi mai aprinde o (ultima) tigara.
… Relationships didn’t work. No one I dated was the right match… Part of me knew that finding the right person wouldn’t help, so I became interested in girls who obviously had no interest in me.
… I recognize the irony of killing myself to prevent myself from killing someone else…
… And yes, I realize this indicates that I have severe trust issues…
… I know many people have it worse than I do…
… I haven’t touched alcohol or any other drug in over seven months (and no drugs or alcohol will be involved when I do this)
… I know that my mom, at least, loved me very much and tried her best…
***
probabil ca literatura si religia si muzica si celelalte ca ele sunt pentru ca oamenii sa poata vorbi despre intuneric..
Bill poate vorbi despre intuneric fara a face literatura pentru ca stie ce va urma..
mortii pot vorbi despre intuneric..
si il pot numi.
la inceput este “the darkness
apoi este “it
la final este “he
“el” cel care a comis abuzul nu este “el” care a creat suferinta care a urmat, neintrerupta, de-a lungul anilor.. dar natura lor este aceeasi si se adapa de la acelasi izvor al raului..
… I was able to keep the darkness at bay for a few hours at a time by doing things that required intense concentration, but it would always come back…
… There’s no future here. The darkness will always be with me. I used to think if I solved some problem or achieved some goal, maybe he would leave…
… I didn’t realize how deep a hold he had on me and my life until my first relationship. Instead of being an escape, relationships and romantic contact with other people only intensified everything about him that I couldn’t stand. I will never be able to have a relationship in which he is not the focus, affecting every aspect of my romantic interactions…

***
intunericul locuieste intr-o casa a carei usa este inchisa cu cheia. cheia este in broasca, pe partea dinauntru a usii. numele cheii este “rusine”.
… I’ve told different people a lot of things, but I’ve never told anyone about what happened to me, ever…
… I have no interest in being part of a friendship or relationship where the other person views me as the damaged and contaminated person that I am…

***
in ce masura intunericul este cel care a format imaginea lui Bill despre familia sa sau daca familia a fost cea care a construit zidurile de izolare si autodistrugere este, acum si oricand, irelevant..
… I’d also like to address my family, if you can call them that. I despise everything they stand for and I truly hate them, in a non-emotional, dispassionate and what I believe is a healthy way. The world will be a better place when they’re dead–one with less hatred and intolerance… If you’re unfamiliar with the situation, my parents are fundamentalist Christians who kicked me out of their house and cut me off financially when I was 19 because I refused to attend seven hours of church a week… Their church was always more important than the members of their family…
in ce masura intunericul este cel care a format imaginea lui Bill despre medicii si psihoterapeutii cu care s-a intalnit sau daca acestia au pus, la randul lor, ciment in zidurile de izolare si autodistrugere este, acum si oricand, irelevant..
... More than a few [doctors, psychotherapists] spent a large part of the session reading their notes to remember who I was…

***
recunosc ca, initial, am fost inclincat sa cred ca aceasta scrisoare este un fals (internetul are aceasta calitate de a adauga sufixul pseudo- oricarei experiente relatate in mediul virtual).. gandurile, emotiile, comportamentele erau parca desprinse dintr-un manual despre consecintele abuzului sexual asupra copiilor.. scheme carora li s-a dat un nume si o poveste.. apoi m-am gandit ca, in stadiul final, toate persoanele fara adapost arata la fel.. toate victimele inchise in rusine si intuneric vorbesc aceeasi limba..
***
apoi m-am intrebat daca eu as fi putut face ceva pentru Bill.. evident, intrebarea nu (mai) are rost.. si am scris aceste randuri pentru cei care, la fel ca Bill, isi duc viata intr-o inchisoare de intuneric si rusine..
***
exista, de cand lumea, un drum.. a yellow brick road..
***
si orice drum incepe cu deschiderea usii..

Courage, the cowardly dog..

Courage este un caine. El traieste cu stapanii sai, Eustace si Muriel.

Din cand in cand, Eustace, “innebuneste”.. se schimba la fata.. batranelul aproape simpatic care isi citeste ziarul in fotoliul din fata televizorului se transforma intr-un monstru.. si Courage se sperie.

Biata Muriel, victima a “nebunului”, nu poate face nimic.. il suporta pe Eustace (“Muriel, where’s my dinner?”) si consecintele nesabuintelor sale, continua sa tricoteze si sa picoteasca in balansoar si, din cand in cand, innebuneste si ea..

Courage o iubeste foarte mult pe Muriel si face tot ce poate sa o salveze de la dezastrul pe care “nebunia” lui Eustace il produce in fiecare zi.. episod.

Toti trei locuiesc in the middle of nowhere.. deci nimeni nu poate face nimic in privinta chinuitului trai impreuna.. nu au unde pleca.. nu pot schimba nimic.. asa sunt vremurile in the middle of nowhere.

Nimeni nu pare sa-si puna vreo problema despre cum il afecteaza toata aceasta nebunie pe Courage, pentru ca el este doar un caine prost.. sau, in cel mai bun caz, un caine.. un caine gasit de Muriel in the middle of nowhere.

Sigur, Eustace (poate si Muriel) are motivele sale sa se comporte asa cu propriul caine, dar asta nu face o diferenta prea mare pentru bietul Courage.

Din cand in cand, ca si cum nu ar fi fost de ajuns, Courage pierde si el contactul cu realitatea.. vede lucruri si fiinte ingrozitoare, se sperie, urla.. dar, oricat de inspaimantat ar fi, Courage gaseste intotdeauna curajul de a-si salva biata mama si, in cele din urma, chiar si pe Eustace, sotul lui Muriel.. salvatul acestora doi devine misiunea lui in viata.. in serial.

Si toate acestea pentru acele cateva momente de fericire.. Muriel in balansoar, Eustace citind Nowhere News si Courage motaind in poala lui Muriel. Courage numeste asta dragoste, dar noi stim ca nu este asa.

***

m-am gandit la Courage si toti cei cei ca el, citind o stire de la sectiunea fapt divers..

condica de sugestii si reclamatii..

in condica de sugestii si reclamatii a clinicii, cineva a scris: “Eu stiu ce este Dumnezeu. Este un urs panda care canta la saxofon..”

si spun.. ca medic esti mare numai in masura in care pacientii tai sunt..

after the revolution..

am vazut after the revolution.. un documentar, mai mult o insailare de inregistrari video din zilele care au urmat lui decembrie 1989.

rupert, producatorul materialului.. mi-a spus ca au trimis filmul la festivalul transilvania si ca nici macar nu au primit un raspuns de la organizatori.. si a zambit. am ajuns sa am un respect urias pentru acest scotian stabilit in Romania.

este impresionanta forta detaliului vizual.. femeia cu un singur dinte din metal.. grupul de demonstranti care striga in cor “fara ba-u-tu-ra!“.. corespondentul the times care dicteaza in telefon “…chanting <down with the fossils>, yes.. f-o-s-s-i-l-s“.. copiii agatati de steaguri, tacuti in multime, privind si asteptand.. barbatul care afirma cu o claritate uimitoare “e o neintelegere totala.. noi toti suntem manipulati.. tinerii astia nevinovati care au murit de foame si o sa murim din nou.. nu intelegeti.. nimeni nimic“.. picioarele de femeie, in ciorapi albi murdari, in saboti de lemn, croindu-si periculos drum pe o barna de metal pentru a-i permite Nadiei de Bucuresti sa-l vada pe Iliescu la un meeting electoral.. multi.. foarte multi barbati intoxicati cu alcool.. foamea si saracia din priviri.. populatia.. abrutizati subnutriti deschizand pentru prima oara in public gurile cariate.. caciuli de blana si genti diplomat amenintand cu reintoarcerea mosierilor..

cand toata lumea filma multimi, camera lui Laurentiu Calciu filma chipuri.. discutii intre anonimi.. tensiunea dialogului balansandu-se.. ca Nadia.. periculos de aproape de prapastia violentei si a sangelui.

si in contrast cu acestia.. atmosfera degajata.. glumeata chiar de la conferinta de presa a lui Iliescu si Roman.. “am doua functii.. ma dedublez” glumeste la un moment dat Iliescu si oamenii rad.. doar ca gluma era on us.. si Roman care, in drum spre iesire, isi face timp sa flirteze evident cu o domnisoara.. toata istoria noastra din urmatorii douazeci de ani este acolo.. un Janus presedinte si un prim-ministru care nu si-o poate tine in pantaloni.

meeting-urile lui Ratiu.. omul pe care l-a urat o tara ca sa invatam ca putem uri in public si la televizor si sa nu ne mai fie asa de frica..

si apoi amintirile.. aveam 13 ani si era sa fiu linsat de Adina Stoleru, fiica profesorului de educatie fizica.. incercase sa adune un mic grup de revolutionari dintre colegii mei de clasa.. pentru ca tineam cu bosorogul cu papion.

m-am gandit la mama.. cum a stat ea ore la coada.. si s-a gandit mult.. si a votat cu Ratiu la presedentie.. si cu liberalii la senat.. si cu ecologistii la camera.. “ca sa fie si cineva care sa ne protejeze padurile“.. asa cum facea sambata ciorbele.. cu un galbenus de ou.. si un pic de patrunjel si nitel hasmatuchi.. sa aiba gust bun. cum trebuie sa se fi simtit.. cat de singura.. intr-o tara in care ca ea mai erau 3%.

probabil la fel de singura ca mine cand spun ca e nevoie sa investim in servicii pentru cei dependenti de droguri si de alcool.. si corul de 90% raspunde “pe criza asta tu vrei sa dam banii la alcoolici?“..

astazi am primit vestea ca fundatia Soros considera interesanta ideea de proiect a colegului meu Viorel.. de a infiinta o gradinita si after-school pentru copiii consumatorilor de droguri.. mai sunt inca doua evaluari.. nu e nimic sigur inca.. si ma gandesc cate voci ar striga a amenintare “noi nu avem unde sa ne ducem copiii.. iar tu faci gradinite pentru drogati?“..

presa responsabila..

“PACAT DE IA,,,,,NU TREBUIA SA MOARA! SPIRITUAL CRED CA AM SIMNTIT CEVA……..DE 2 SAPTAMANI MI SE ZBATE OCHIUL…….SI DE CAND A MURIT MADA SA OPRIT DIN BATAIE,,,,,,,,,AS VREA SA SPUN CA SEMAN FOARTE BINE CU MADALINA “

“Tot timpul cand aveam greutati ale vietii ma gandeam la ea ca a pierdut o iubire o avere cu SERBAN GEORGESCU a luat viata de la capat si si-a facut alta MAI FRUMOASA, SUNT TOT RAC am si eu 2 tentative de suicid dar am scapat de moarte, si- a ingrijit atat de tare corpul si acum l-a dat spre putrezire mai devreme decat ar fi vrut DUMNEZEU .Eram fericita de cate ori o ascultam sau o vedeam la televizor..II STIU TOATE CANTECELE!”

– cititori pe forumurile evz.ro –

***

comentatorul ziarului The Independent, Johann Hari descrie intr-un editorial efectul multiplicator al mediatizarii excesive si detaliate a comportamentelor de hetero-  si autoagresiune. Citez:

– in luna care a urmat mortii lui Marilyn Monroe, rata suicidului a crescut cu 12% in Statele Unite

– un caz similar a determinat cresterea cu 17% a ratei suicidului prin supradoza  in Marea Britanie in saptamana imediat urmatoare prezentarii sale la tv

– efectul invers este si el real: retinerea presei de la a relata in extenso despre actele de suicid a determinat intr-un singur an o scadere a incidentei cu 50%

– exista peste 42 de studii care documenteaza efectul de copy-cat al raportarii excesive a suicidului in presa

In Romania, in anul 2009, au fost inregistrate aproape 3000 de cazuri de suicid. O crestere de 12 % ar insemna 360 de cazuri de suicid determinate direct de ce se intampla in aceste zile cu reflectarea in presa a cazului Madalina Manole.

JH: “Is the British media more interested in making a killing than in preventing one?” Dar presa din Romania?

Next page →