***

“Ce ma doare in aceasta relatie ? Lipsa unei perspective, lipsa oricaror planuri de viitor comun / orice plan se rezuma la o biiguiala ambigua pentru nusestiecind ne vom muta impreuna [...] In acest moment, ne vedem in cel mai bun caz de 2 ori pe luna si se intimpla citeodata sa ne vedem si mai rar, o data pe luna si au fost situatii cind a trecut si mai mult de atit intre intilniri. Sint f singura, relatia mea e mult prea inconsistenta, prea vaga si in plus, nu se vede nici o luminita la capatul tunelului, sa stiu ca mai astept, dar pina cind si pentru ce ? [...] Ati putea spune, care este problema atunci ? Despartiti-va si gata. Insa desi mi-am propus sa fac asta de atitea ori, n-am reusit niciodata, il iubesc f mult si fiecare zi fara vreun telefon macar de la el este f greu de suportat. Nu am puterea sa ma despart de el sau poate ma inspaiminta gindul de a nu ramine singura, de a nu mai gasi pe altcineva sau gindul ca voi gasi, dar nu voi mai putea sa iubesc pe altcineva, pt ca ma simt secatuita, golita interior. Si frica de suferinta atit de vie. Si teama ca as da cu piciorul la ceva ce ar putea fi frumos, si ca sint aproape totusi de a merge mai departe in aceasta relatie si ca doar putina rabdare de as mai avea…”

***

ma gandesc la cuvintele apostolului Pavel.. “dragostea indelung rabda.. toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda” si la ecoul acestora in spusele unui filosof al zilelor noastre “wanting, needing, waiting/for you to justify my love/hoping, praying/for you to justify my love” (Madonna).. si cuvantul cheie aici este “speranta” (nadejde, rabdare.. in spusele apostolului).. speranta ca intr-o buna zi lucrurile vor fi “bine”.. ca El va cobori din inaltul cerului si va imparti dreptate si viata vesnica.. sau ca el isi va da seama si va divorta.. ca viata va lua un alt curs.. ca toata aceasta suferinta va capata un sens si va fi rasplatita de sapte ori cate sapte.

in A.I., un film pe care il recomand tuturor clientilor mei care isi pun viata pe hold pentru a spera, personajul-copil spera ca isi va regasi mama si ca dragostea lor va justifica renuntarea la alte relatii si chiar la propriul sine “Why do you want to leave me? Why? I’m sorry I’m not real. If you let me, I’ll be so real for you!“.. si, in film, peste mii de ani, cu ajutorul tehnologiei extraterestre.. mama apare, chiar si numai pentru o zi.. raiul prinde forma.. cuvintele asteptate sunt rostite.. “I do love you, you know.. I have always loved you!“.. acesta este, insa, un film.. in viata reala oamenii stiu ca extraterestrii nu vor veni sa le implineasca speranta ca mama sau tata se vor intoarce.. asa ca, uneori, gasim alte persoane.. si incepem sa jucam “the wanting, needing, waiting game” cu ei..

adesea.. terapeutii se gasesc prinsi intr-un paradox.. isi doresc sa ofere speranta clientilor lor.. pe de alta parte, speranta este insasi sursa nefericirii.. de exemplu o persoana cu joc de noroc patologic.. mi-as dori sa ii ofer speranta ca situatia lui financiara va fi buna intr-o zi si ca va castiga, altfel decat jucand, banii pe care si-i doreste.. pe de alta parte, nimeni nu poate sa lupte cu speranta ca urmatoarea intoarcere a bilei pe cadranul ruletei.. sau urmatorul bilet la loto nu-i va aduce 1 milion de lei.. si, iesirea din acest paradox, este realizarea faptului ca nu despre bani este vorba in jocul de noroc patologic.. ci despre suferinta.. despre vinovatie si rusine..

nu despre dragostea copilului pentru mama este vorba in A.I. ci despre faptul ca mama nu-si iubeste copilul..

intrebarea nu este “de ce nu ma iubeste?“, ci “de ce iubesc sa sufar?“..

nu despre suferinta in iubirea pentru un barbat este vorba in mesajele de mai sus.. ci despre faptul ca barbatul nu iubeste femeia care ajunge sa-si permita sa traiasca in suferinta si sa iubeasca suferinta peste care sunt asezate comprese cu speranta..

pentru suferinta exista leac.. orice durere are un sfarsit si o vindecare.. insa cu speranta, nimeni nu poate lupta.. pansamentul este mai greu de inlaturat si cauzeaza mai multe probleme decat rana insasi.. ca in cutia Pandorei, toate relele zboara, doar Speranta ramane.. oamenii spera in ceva si nimeni nu poate spune ca nu va fi asa.. doar ca realitatea este aceeasi pentru toti.. si toti imbatranim.. toti murim intr-o zi.. chiar daca uneori ne este mai usor sa uitam aceste lucruri.

]]> http://eugenhriscu.ro/2010/07/29/lui-g-c/feed/ 1 http://eugenhriscu.ro/2010/07/17/lui-m/ http://eugenhriscu.ro/2010/07/17/lui-m/#comments Sat, 17 Jul 2010 11:15:05 +0000 Eugen H http://eugenhriscu.ro/?p=1741

Stimate Domn,
V-am urmarit acum cateva clipe la televizor si aveti perfecta dreptate. Aceasta mediatizare a suicidului Madalinei Manole face mult, chiar prea mult rau dar din pacate se pare ca cei din studioul Realitatii nu au inteles asta. Ma uit la sticla de pe geam si ma intreb daca sa ma indrept sprea ea sau nu. Tatal meu s-a sinucis cam la varsta mea, atunci nu i-am inteles gestul acum imi dau seama ca nu am inteles de fapt ce se petrec cu el, dar e tardiv. Poate intr-o buna zi am sa va caut. Pana atunci manac tone de ciocolata si schimb postul ca sa nu fac o tampenie.

Cu urari de bine si multumiri ca m-ati indepartat de sticla.

***

Buna ziua, M

Multumesc pentru mesajul tau. Ma ajuta sa stiu ca merita toata aceasta lupta – cu incompetenta presei.. cu zambetele superioare ale unor colegi ai mei psihiatri care considera sub demnitatea lor sa mearga sa vorbeasca la tv.

Acum, ca medic, simt ca e de datoria mea sa te instiintez ca depresia are o determinare genetica foarte importanta. Altfel spus, faptul ca tatal tau s-a sinucis (probabil ca urmare a unei depresii netratate) te pune pe tine la un risc considerabil mai mare de a face depresie. In plus, faptul ca esti femeie adauga la acest risc (femeile sunt mai la risc decat barbatii de a face aceasta boala.. cam de 2 ori mai la risc). Nu e singura boala unde se intampla asa.. diabetul, hipertensiunea arteriala, poliartrita reumatoida sunt boli in care genele joaca un rol cheie, chiar mai mare decat in depresie.

Totusi, oamenii nu sunt sclavii corpului lor.. si un risc genetic poate fi combatut. Asa cum cineva care are o ruda cu diabet poate sa nu faca boala daca mentine o dieta, controleaza dulciurile si face exercitii fizice, asa si cineva in situatia ta poate sa iasa la liman cu un pic de sport, prieteni buni, insistenta de a face lucruri placute chiar daca nu ai chef si, uneori, un pic de ajutor specializat.

Exista mai multe tipuri de ferestre. Sunt ferestre care dau spre moarte unde nu mai este nimic.. si sunt ferestre care deschid o cale spre viata. Acestea din urma le mai numim ’schimbare’. Pentru cei cu gene neprietenoase cum este cazul tau.. uneori ferestrele acestea din urma sunt un pic mai greu de deschis. Dar o data deschise, va veni si un suflu nou.. o energie de viata nebanuita si constiinta mandriei de a fi izbandit. Si nu e nimic in neregula sa apelezi la un “geamgiu”

Tatal meu a fost mereu un om harnic, un om pe care eu, mama si sora mea ne-am bazat mereu, un om iubitor, care a stiut sa ne iubeasca si sa ne si arate asta, mereu vesel, vecinul si prietenul bun la toate care nu refuza pe nimeni. A baut mereu, dar se intampla ocazional, insa cu timpul a devenit tot mai des. Nici nu stiu sa va zic de cat timp dar cu siguranta de 1 an cel putin bea zilnic, de ceva timp chiar si dimineata. Inainte el nici macar nu suporta sa simta miros de alcool dimineata sau sa bea de unul singur la pranz. Mi-e foarte rusine si de aceea mi-e greu sa scriu, poate nu sunt nici macar coerenta. Imi cer scuze! Acum a ajuns sa se imbete zilnic, singur, acasa. Am incercat sa am discutii cu el si i-am zis de multe ori cat de tare ma deranjeaza, la fel si sora mea si mama, dar degeaba. Ii e foarte rusine cand ii spunem si poate urmatoarele zile nu mai bea dar niciodata nu tine mai mult de 3-4 zile pana cand incepe din nou sa bea. Nu este agresiv deloc, nu se cearta si nu face nicioadata scandal, insa nu mai e omul de alta data. Nu mai are grija de el, nu mai e asa cum il stiu eu, cel mai minunat tata.

Problema mea este ca nu stiu cum sa discut cu el serios, atunci cand nu e baut pentru ca banuiesc ca daca o voi face mereu cand deja e baut nu o sa inteleaga cat de grav e pentru mine. Imi este rusine sa ii spun ceva, mi-e frica sa nu se supere pe mine, mi-e frica sa nu faca ceva rau, mi-e rusine pentru ca stiu ca si lui ii este rusine. Cum sa fac? Cum sa ii zic? Credeti ca se poate vindeca intr-un fel fara sa aiba nevoie de medic? Stiu ca nu ar accepta sa mearga la un control de specialitate niciodata, stiu ca nu ar vrea sa recunoasca faptul ca are o problema atat de mare. Va spun sincer ca m-am gandit ca are nevoie de un soc ca sa renunte la alcool si de aceea m-am gandit sa ma izolez si sa ma racesc fata de parintii mei si sa le spun ca asta e motivul (i-am si zis mamei), mai rau este ca m-am gandit sa ii spun ca daca nu renunta la asta o sa ma sinucid. Stiu e o prostie si mai stiu si ca nu as face asa ceva…ii iubesc prea mult pe ai mei (chiar si pe el cu tot raul pe care mi-l face) ca sa fac asta, dar m-am gandit ca poate asta l-ar face sa renunte. Am avut curajul sa ii marturisesc “planul” meu surorii mele care este mai mare si ea a fost cea care mi-a explicat ca asta nu este o solutie si ca nu e bine nici macar sa am asa ganduri. Atunci mi-am dat seama cat de urat m-am gandit…cat de departe s-a ajuns.

Eu stiu si simt ca tatal meu trebuie sa isi revina si nu stiu cum sa fac sa il ajut. Ceea ce se intampla cu el ma distruge si pe mine, sunt mereu nervoasa si imi vars nervii pe toata lumea, prefer sa stau inchisa in camera mea cand sunt acasa decat sa il vad asa, nu mai comunic la fel e bine nici cu mama, care saraca e foarte ingrijorata si e la fel de suparata pentru tata ca si mine. Nu stiu ce sa fac. Nu stiu cum s-a ajuns aici pentru ca nu am avut probleme grave in familie, nu se cearta nimeni si nu e scandal niciodata decat mici discutii pe care banuiesc ca le are orice familie. Atunci de ce s-a apucat tata de baut?

Va multumesc ca m-ati “ascultat”! Daca ma puteti sfatui ce as putea face sa vorbesc cu el si sa ii explic cat de tare ma doare ca a inceput sa bea, va rog din suflet sa o faceti.”

_________________________________________________

Draga C,

O sa incep foarte sec – dependenta de alcool este o boala, iar boala nu face judecati de valoare intre oameni. Imi pare rau ca tatal tau pare sa sufere de aceasta boala. De ce s-a intamplat asa nu stiu si nici nu cred ca este relevant in acest moment. Daca tatal tau ar fi suferit de diabet, probabil ca nu ti-ai fi petrecut timpul gandindu-te de ce pancreasul lui nu mai functioneaza normal. Si, la fel de probabil, nu ti-ar fi fost rusine ca tatal tau sufera de diabet. Nici nu te-ai fi gandit sa-ti pui capat zilelor ca o metoda de vindecare a diabetului de care sufera alta persoana. La fel cum in diabet pancreasul pierde, total sau partial, capacitatea de a mentine constant nivelul zaharului din sange, in dependenta de alcool creierul pierde, total sau partial, capacitatea de a controla consumul de alcool.

Si toate aceste consideratii medicale sunt de prisos, pentru ca se pare ca ai decis deja ca tatal tau nu va dori sa mearga sa vada un psihiatru. Tot din rusine? Si aceasta rusine este a cui? A lui? A familiei? A ta?

M-ar fi ajutat sa stiu ce varsta ai. Daca ai sub 14 ani, mi se pare ok sa mai gandesti ca ai “cel mai grozav tata din lume”. Daca ai peste 20, e ceva in neregula cu aceasta evaluare. Si daca “cel mai grozav tata din lume” se dovedeste a fi un om cu slabiciuni si defecte, ce spune acest lucru despre familia lui? Sau despre fiica lui? Poate ca nici ei nu sunt chiar atat de speciali. Poate ca si ei au slabiciuni si defecte. Si poate chiar ar putea vorbi despre ele, daca nu ar exista rusinea. Rusinea de a nu fi cea mai grozava familie din lume. Se pare ca acesta este un obstacol de netrecut in relatia voastra.

Realitatea, draga C, cel putin realitatea “mea” este ca TU nu ai o problema. Tatal tau are o problema. Inteleg ca nu iti convine ca el are o problema, inteleg ca problema LUI te pune in situatia de a reevalua, poate, imaginea pe care ti-ai creat-o despre familia ta. Asta nu schimba faptul ca problema este la el si doar el este cel care poate face ceva in acest sens. Incepand cu a merge la un medic si a vedea cat de mare este, de fapt, problema.

Pentru ca un om care se poate abtine 3-4 zile fara un ajutor din afara are inca resurse de auto-control. Ca in diabet, uneori nu este nevoie de injectii cu insulina, doar de un medicament luat inainte de masa, pentru ca pancreasul mai are inca resurse. Sau de o schimbare in dieta. Acum nu vreau sa sugerez ca problema tatalui tau se va rezolva cu o schimbare de dieta. Dar niste schimbari vor fi necesare. Si nu ma refer doar la tatal tau.

]]> http://eugenhriscu.ro/2010/01/04/cel-mai-grozav-tata-din-lume/feed/ 4 http://eugenhriscu.ro/2009/09/15/lui-c/ http://eugenhriscu.ro/2009/09/15/lui-c/#comments Tue, 15 Sep 2009 09:36:14 +0000 Eugen H http://eugenhriscu.ro/?p=708 “Numele meu este C. si am 15 ani. Sunt singura la parinti si ma inteleg cu ei foarte bine. Si mama si tatal meu sunt niste parinti foarte buni care m-au sustinut si ma sustin in tot ceea ce fac. Totusi de un an si ceva am aflat ca tatal meu are o amanta. Stiu cine e, stiu ca e divortata si ca are o fetita. A vorbit in fata mea cu ea la telefon, programandu-si o intalnire cu ea mai tarziu, fara sa stie ca eu inteleg tot ce spune. O iubeste si ii trimite mesaje cu declaratii de dragoste. E greu sa vezi in fata ochilor tai ca o relatie, casatoria parintilor tai nu merge pana la capat. Ca nu exista final fericit cu acelasi om timp de 20 de ani. Mama mea s-a nascut intr-o familie saraca, a avut o copilarie traumatizanta si o adolescenta zbuciumata. Dar apoi l-a cunoscut pe tatal meu, genul de barbat pe care orice femeie ar vrea sa il aiba alaturi, un barbat care se implica, care se organizeaza, care nu bea si nu joaca, un barbat serios pe care toata lumea il apreciaza. Dar, au trecut anii, mama mea are 45 de ani si nu o mai intereseaza cum arata sau daca e sexi sau daca deranjeaza. Nu mai exista comunicare intre ei, nu mai exista atractie, nu mai exista iubire si nici macar prietenie. Probabil ca ma au in comun pe mine si creditul de la banca. Nu vreau sa spun ca se cearta. Din contra, tatal meu face totul ca sa pastreze aparaentele. Probabil ca mama mea isi inchipuie ca si el a imbatranit si nu mai vrea altceva. Totusi 45 de ani nu e capatul vietii, nu pentru un om asa de energic ca si tatal meu. Mereu stau cu gandul ca maine vor divorta. Nu stiu cu cine ar trebui sa stau daca ar fi asa. Mama mea este foarte nesigura pe ea, poate de aceea tatal meu nu a parasit-o. Si din cauza mea. M-am gandit sa spun unei prietene despre asta. Dar mi-e teama ca va fi judecat. Dupa ce am aflat asta si am privit relatia lor, nu pot sa il judec. Mama mea il critica mereu, face cele mai inoportune comentarii.  Spuneti-mi o parere!”

Draga C,

Mesajul tau m-a impresionat foarte mult. Mi se pare ca vezi lucrurile cu o maturitate mult peste varsta ta. Si asta nu e neaparat ceva bun, dar ma gandesc ca este un lucru folositor pentru tine intr-o asemenea situatie. Ai toata admiratia mea pentru curajul de a privi lucrurile in fata si modalitatea adulta in care cauti solutii pentru problema ta.

Nu ma simt in masura sa-ti dau sfaturi. Nici nu cred ca exista o solutie perfecta intr-o asemenea situatie. Iti multumesc ca mi-ai cerut o parare si nu o rezolvare.

Asadar, o parere..

Cred ca ai pus un diagnostic corect relatiei parintilor tai. Ei s-au departat unul de altul – atat fizic, cat si emotional. Spui ca regreti faptul ca “nu exista final fericit” si ma gandesc ca, de fapt, esti trista sa asisti la realitatea faptului ca relatiile, ca orice pe lumea asta, au un final. E adevarat, unele relatii traiesc mai mult, altele mai putin, dar, la un moment dat, relatiile, ca si oamenii.. mor. Uneori mor o data cu oamenii, alteori mor mai devreme. Este in firea lucrurilor sa se intample asa. Imi pare rau ca trebuie sa inveti acest lucru atat de devreme.

Probabil ca cel mai chinuitor pentru tine acum este incertitudinea.. sa astepti sa se intample ceva neplacut, dar sa nu stii cand si cum. Si sa te intrebi ce alegere vei face – cu mama sau cu tata. Si aici mai intervine ceva: multi parinti in romania (poate si in alte parti) au convingerea ca problemele lor de “adulti” nu sunt pe intelesul “copiilor” si nu vorbesc despre ele deschis. Nu stiu daca ar fi un lucru bun sa provoci o discutie cu tatal tau, sa-i spui ce ai observat, sa-l atentionezi ca lucrurile la care ai fost martora te-au determinat sa tragi o concluzie (aceea ca el are o amanta si se gandeste sa divorteze de mama ta) si sa-i soliciti sa-ti spuna cum stau lucrurile in realitate. Uneori parintii pot reactiona ciudat cand “copiii” le pun intrebari despre viata personala (ca si cum fiii/fiicele lor nu ar face parte si nu ar fi influentati direct de fiecare decizie pe care o iau acestia). Tu iti cunoti mai bine tatal.

Oricum, nu este treaba ta sa actionezi ca un informator pentru mama. Daca tu vezi niste lucruri si mama ta nu le vede, este foarte probabil ca ea nu vrea sa le vada. Si oricum, relatia lor este in totalitate problema lor, nu a ta, chiar daca ceea ce vor decide te va influenta si pe tine. La fel, daca, de exemplu, vei decide sa emigrezi, aceasta va fi in totalitate decizia ta, chiar daca parintii tai vor fi influentati de ea.

Acum, in privinta alegerii: uneori, un divort reusit faca mai mult bine celor implicati decat o relatie nefericita. Cred ca problema alegerii nu ar trebui sa fie o problema. TU NU AI MOTIVE SA ALEGI INTRE MAMA SI TATA. In cazul in care aleg sa divorteze, poti sta cu unul, poti sta cu celalalt, in functie de ce vrei si ce e mai bine pentru tine.  Mama ta poate sa aiba singura grija de ea. Si poti avea, in continuare, o relatie buna cu amandoi. De multe ori, copiii martori ai divortului parintilor ajung sa creada ca sunt cumva responsabili, ca au cauzat sau ca pot preveni cumva acest eveniment. Decizia luata de doi adulti de a nu mai continua o relatie le apartine in totalitate. Tu nu ai cauzat-o si nu esti responsabila in niciun fel de ea! La fel, nu tu esti cauza continuarii relatiei lor. Adultii spun adesea “am ramas pentru copii“.. dar astea sunt doar moduri de a nu-si asuma responsabilitatea pentru faptul ca sunt nefericiti si au ales sa ramana nefericiti. Nu-i lasa pe parintii tai sa te responsabilizeze cumva in acest proces. Este in totalitate decizia lor!

In concluzie, iata cateva lucruri foarte succint:

- ai dreptul sa ceri explicatii de la tatal tau

- ai dreptul sa le spui parintilor tai “eu nu ma mai simt bine in familia noastra”

- ai dreptul sa spui “ce se intampla in relatia voastra nu este problema mea”

- ai dreptul sa nu alegi intre parinti

- ai dreptul sa o lasi pe mama ta sa-si rezolve singura problemele din trecut

- ai dreptul sa te bucuri de viata si de varsta ta, chiar daca parintii tai sunt nefericiti

Sper ca aceste randuri sa-ti fie de ajutor. Si, intr-o nota mai personala, eu am descoperit ca a vorbi cu prietenii buni, in care am incredere, e cea mai buna solutie pentru problemele care par fara solutie.

Cu speranta,

Eugen

Nu este normal ca unui om sa-i fie frica de moarte si nu de viata? Eu de ce simt invers?

Si m-am saturat ca toata lumea sa-mi spuna sa am mai multa incredere in mine. Oare ce vad ei si nu vad eu? Intrebarea mea este: credeti ca prin psihoterapie pot gasi raspunsuri la intrebarile mele? Si solutii? Daca raspunsul este afirmativ, mi-ati putea face recomandari?

Draga E,

O sa incep cu un lucru pe care l-ai scris si cu care am fost foarte de acord – si eu ma satur uneori ca oamenii sa vina si sa-mi spuna ca vor de la mine sa le dau mai multa incredere in ei.. ca si cum eu as sta cu fundul pe un maldar de incredere in sine si tot ce am de facut este sa extrag vreo doua kilograme. Nu stiu ce-i aia incredere in sine, nu am vazut-o la fata vreodata.. si, in general, nu am intalnit doi oameni care sa aiba o definitie identica a acestui concept. Ce fac eu in aceste situatii este sa iau o fata tampa si sa intreb “ce-i aia?”.. si dupa ce ne convingem impreuna ca “incredere in sine” este inca o eticheta pe un borcan despre care nu stim ce contine, intreb “de fapt, ce ai nevoie cu adevarat de la mine?”.  Nu e o rutina, dar de multe ori e un excelent mod de a incepe o conversatie. Ti-l recomand!

Vorbesti de multe lucruri – de vise realizate, vise abandonate pe parcurs, de greseli, de dorinta de schimbare, de un gol sufletesc. Aceste lucruri fac parte din viata ta, laolalta cu multe altele. Vreau sa te invit sa le pui deoparte, deocamdata, si sa iei in considerare faptul ca, probabil, esti intr-un episod depresiv. Spun probabil, pentru ca nici un diagnostic nu poate fi pus pe baza unui e-mail. Depresia este o stare (unii ii spun boala, altii tulburare.. sunt doar alte cuvinte pentru aceleasi trairi) care poate surveni oricand in viata unui om si schimbarea care urmeaza este radicala – oamenii activi devin lipsiti de energie, din veseli devin apatici sau morocanosi, din darji devin anxiosi, le tulbura somnul (adesea se trezesc mai devreme decat ar fi intentionat si, neputand adormi la loc, se gandesc la lucruri urate), incep sa contemple suicidul si sa se gandeasca “poate ca e mai bine fara mine“, “la ce bun“, “vreau sa se termine cu tot chinul asta“. Depresia nu este rezultatul unor greseli, este o stare modificata a functionarii mintii noastre.

Si pentru ca mi-ai acordat permisiunea de a formula recomandari, iat-o pe cea mai importanta: mergi cat mai repede posibil si vezi un psihiatru cu competenta in psihoterapie sau un psihoterapeut care lucreaza indeaproape cu un psihiatru. Medicatia nu este intotdeauna necesara in tratarea depresiei, dar e bine sa existe ca optiune, chiar daca nu o accesezi. Un profesionist va decide impreuna cu tine (niciodata unilateral) daca este cazul sa recurgeti la aceasta optiune. Dupa ce vei iesi din acest episod de depresie, ar fi extraordinar daca ai putea sa continui si sa te uiti la acele lucruri de care vorbeai – visele realizate, visele abandonate pe parcurs, greselile, dorinta de schimbare, golul sufletesc. Acum, urgenta (si nu folosesc cuvantul in van) este alta. Esti in pericol si este nevoie sa iesi din acest loc urat.

Poate ca sperai la alte solutii.. poate ca ai fi dorit interpretari si piste largi pentru gandirea speculativa. Va fi timp si pentru acestea. Acum e timpul sa ai grija de copilul speriat din tine, care nu mai poate face fata.

Inca ceva: in aceasta tara (si in multe altele), daca ti-as fi spus ca suferi de o tumora la ficat, oamenii nu ar ridica din sprancene asa cum o fac atunci cand cineva afirma ca sufera de depresie. E ciudat ca societatea omeneasca a ajuns sa investeasca enorm in vindecarea bolilor corpului, in timp ce problemele mintii si creierului nostru (un instrument infinit de complicat si de vulnerabil) sunt uitate, micsorate, inrusinate. Lasa vocile (de afara sau din capul tau) care spun ca doar “nebunii se duc la psihiatru” sau “oamenii puternici nu cer ajutor” sa treaca. Iarta-le, ca nu stiu ce spun. E adevarat ca, poate, ai reusi si de una singura. Poate.. Eu, cand ma pierd printr-un oras necunoscut, opresc un trecator, imi pun increderea in cunostintele lui si il rog sa-mi arate drumul. De ce mi-as pierde timpul si energia incercand sa ies din labirint de unul singur, de ce sa-mi fie mai greu, cand poate fi mai usor daca ma las ajutat..

Cu speranta ca vei alege sa-ti fie mai usor,

Eugen

““Sunt intr-o relatie de aprox 5 ani si in loc sa mearga mai bine, merge in jos, nu e bine deloc… Eu il iubesc, foarte mult, dar nu stiu daca el ma iubeste, nu stiu ce simte pt mine. Spune ca nu vrea alta fata, ca ma vrea pe mine, dar ca vrea sa fie liber de capu lui. Desi ne-am despartit de cateva ori, l-am lasat in pace ca sa isi puna ordine in prioritati, m-a cautat si a dorit sa ne impacam. Nu stiu ce sa fac, nu sunt fericita, mi-e greu fara el. Am regasit in ceea ce spunea K, ca este intr-o lume imaginara, care-i potoleste anxietatea si-i reda zambetul pe buze. Spuneti-mi opinia d-voastra, va rog. Si mai am inca o intrebare : nu sunteti de parere ca dragostea este cel mai frumos sentiment si ca pentru asta ne-am nascut? ( orice fel de dragoste).”

Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare (doar) credinţa poate să-l mântuiască?”   (Iacov 2:14)

Draga C,

cu intarziere (pentru care imi cer scuze), iata o tentativa de raspuns:

problema, asa cum o vad eu, este ca relatia voastra nu are niciun contract. Tu stii ce vrei de la el, el nu stie/nu spune/ascunde ce vrea de la tine. E ca si cum ti-ai cumpara o casa si pe contract scrie cati bani platesti tu, dar nimic despre casa pe care o cumperi, nici cand o vei primi, nici cum arata, nici in ce stare este. Dincolo de aceasta situatie, totul este doar speculatie. Inaintezi in aceasta relatie indragostita si legata la ochi, consumandu-ti timpul in speculatii sterile si intrebari fara raspuns legate de ce ar putea  sa vrea el.

In plus, se pune problema puterii in relatie: tu nu ai nicio putere – il astepti, ii dai timp sa se lamureasca. Daca el vrea, tu te duci, daca el spune nu mai vreau, tu pleci. I-ai dat lui toata puterea ta si tu acum ai ramas fara putere. Poate ca ar fi timpul sa ti-o iei inapoi, sa schimbi aceasta stare de neputinta.

Daca dupa 5 ani inca vorbesti despre dragoste, probabil ca mai e si altceva care te tine in aceasta legatura foarte puternica. Dragostea este o stare care dureaza o perioada relativ scurta (6luni?), dupa care urmeaza un timp in care se creeaza un atasament matur, se negociaza nevoile, se rezolva conflicte, se pun limite intre cei doi parteneri. Ma intreb daca aceasta istorie de separari si reveniri nu are menirea de a da impresia ca relatia voastra o ia mereu de la capat, ca sa te indragostesti inca o data si inca o data si sa evitati “maturizarea” relatiei voastre – momentul cand, cum spune o clienta de-a mea, incepi sa vezi firele de par din nasul partenerului. Daca esti indragostita de dragoste, esti in pericol sa nu ajungi sa traiesti o relatie matura intre 2 adulti, doar sa intri si sa iesi din acea stare de indragosteala in care functionam din Copil, in care totul este frumos, totul este ca in povesti, inclusiv suferinta.

Sunt cateva idei pe care le-am gandit citind mesajul tau – te invit sa iei ceva daca ti se pare de folos (ca la un bufet suedez)

Nu stiu daca dragostea este motivul pentru care ne-am nascut. E adevarat ca natura/dumnezeu a trebuit sa creeze ceva foarte puternic ca sa ne convinga sa parasim varsta copilariei si sa intram in relatii adulte. Relatii adulte in care dragostea (credinta) este sustinuta de fapte, cum spune apostolul Iacov.

Totusi, daca ne-am petrece toata viata intr-o stare de perpetua indragostire, cine ar mai fi de acord/in stare sa spele WC-uri?