Category: citi/ate


intro

” […] ‘We don’t impose Heaven on people any more’, she said. ‘We listen to their needs. If they want it, they can have it; if not, not. And then of course they get the sort of Heaven they want’.

‘And what sort do they want on the whole?’

‘Well, they want a continuation of life, that’s what we find. But… better, needless to say.’

‘Sex, golf, shopping, dinner, meeting famous people and not feeling bad?’ I asked, a bit defensively.

‘It varies. But if I were being honest, I’d say that it doesn’t vary all that much.’

‘Not like the old days.’

‘Ah, the old days.’ She smiled. ‘That was before my time, of course, but yes, dreams of Heaven used to be a lot more ambitious.’

‘And Hell?’ I asked.

‘What about it?’

‘Is there Hell?’

Julian Barnes – The Dream

***

“The carying on of therapy is something which demands continuing personal growth on the part of the therapist and this is sometimes painful, even though in the long run rewarding”

Carl Rogers – On becoming a person

***

“Tobey se opri o clipa; apoi, fara sa-si inchida ochii, fara sa-si plece capul, fara sa-si impreuneze mainile, incepu sa se roage – fara urma de indoiala, vorbele lui erau o rugaciune.

– Ajuta-ma sa ajung in Ithaca, daca poti. Fie ca voia Ta sa se implineasca – dar daca se poate, vreau sa ajung in Ithaca. Ajuta-ma sa ajung acasa. Apara-i pe toti de necaz si durere. Celor fara casa gaseste-le un camin. Ajuta-i pe calatori sa ajunga cu bine acasa si pe mine sa ajung in Ithaca. Amin!¬†[…]

– Tu pentru ce te rogi?

– Pentru aceleasi lucruri ca si tine – exact aceleasi.”

William Saroyan – Comedia umana

in conditii propice, sinele se vindeca pe sine..

“Nu m-am dus acasa cand mama s-a imbolnavit ultima oara, nici la inmormantarea ei. Aveam doi copii mici si nu era nimeni in Vancouver cu care i-as fi putut lasa. Abia ne-am fi putut permite calatoria si sotul meu avea o repulsie pentru orice fel de comportament formal, dar la ce bun sa dau vina pe el? Si eu simteam la fel. Spunem despre unele lucruri ca nu pot fi iertate sau ca nu ne vom putea ierta pe noi insine. Dar iertam – iertam mereu.”

Alice Munro. Dear Life (trad. E.H.)

“si acestia sunt fara de mila..”

“Cred cu tarie ca, intr-un fel sau altul, cu totii avem de suferit. Cum ar putea sa nu fie asa, decat poate intr-o lume de parinti perfecti, frati si surori perfecti, vecini, prieteni perfecti. Si apoi, se pune intrebarea de care depind atat de multe alte lucruri despre cum reactionam la suferinta: daca o acceptam sau o reprimam si cum ne afecteaza aceasta reactie la suferinta relatiile cu ceilalti. Unii isi accepta suferinta si incearca sa o gestioneze cumva; altii isi dedica vietile ajutorarii altora care sunt in suferinta; si apoi mai sunt aceia a caror preocupare majora este sa evite cu orice pret sa mai sufere. Si acestia sunt fara de mila si cei de care e bine sa te pazesti.”

Julian Barnes, The Sense of an Ending (trad. E.H.)

o chestiune de viata si moarte..

Scriitoarea
In camera ei, la prora casei,
Unde se iveste lumina si teiul se loveste de geamuri,
Fiica mea scrie o poveste.
Ma opresc in capul scarilor, ascultand
Prin usa inchisa zgmotul amestecat al tastelor
Ca zalele unui lant aruncat peste bord.
La varsta ei tanara, lucrurile
Din viata sunt un transport mare si uneori greu:
Ii doresc o trecere usoara.
Dar acum e randul ei sa se opreasca,
Ca si cum ar respinge gandul meu si imaginea facila.
Se intinde o tacere si intreaga casa
Pare sa se cufunde in ganduri,
Apoi se porneste din nou zgomotul inmanuncheat
Al tastelor si din nou tacere.
Imi amintesc de vrabia ametita,
Ratacita, acum doi ani, chiar in aceeasi camera:
Cum ne-am furisat inauntru, sa deschidem un ochi de fereastra
Si apoi ne-am retras ca sa n-o speriem;
Si cum timp de o ora am privit neajutorati
Prin crapatura usii la micuta creatura
Salbatica, invaluita in intuneric, iridiscenta
Cum se lovea de lumina, cadea ca o manusa
Pe podeaua dura sau pe masa biroului,
Si asteptand apoi, chircita si insangerata,
Puterea de a o lua de la inceput; si cum s-au inaltat
Sufletele noastre cand, brusc regasindu-si aplombul,
S-a ridicat de pe spatarul unui scaun,
Intr-un zbor lin catre fereastra deschisa
Si a trecut pragul spre lume.
Este intotdeauna o chestiune de viata si moarte,
Draga mea, uitasem. Iti doresc
Ce ti-am dorit mai devreme, dar cu si mai multa putere.

Cel care scrie

de Richard Wilbur

In camera ei, la prora casei,

Unde se iveste lumina si teiul se loveste de geamuri,

Fiica mea scrie o poveste.

***

Ma opresc in capatul scarilor, ascultand

Prin usa inchisa zgmotul amestecat al tastelor

Ca zalele unui lant aruncat peste bord.

***

La varsta ei tanara, lucrurile

Din viata sunt un transport mare si uneori greu:

Ii doresc o trecere usoara.

***

Dar acum e randul ei sa se opreasca,

Ca si cum ar respinge gandul meu si imaginea facila.

Se intinde o tacere si intreaga casa

***

Pare sa se cufunde in ganduri,

Apoi se porneste din nou zgomotul inmanuncheat

Al tastelor si din nou tacere.

***

Imi amintesc de vrabia ametita,

Ratacita, acum doi ani, chiar in aceeasi camera:

Cum ne-am furisat inauntru, sa deschidem un ochi de fereastra

***

Si apoi ne-am retras ca sa n-o speriem;

Si cum timp de o ora am privit neajutorati

Prin crapatura usii la micuta creatura

***

Salbatica, invaluita in intuneric, iridiscenta

Cum se lovea de lumina, cazand ca o manusa

Pe podeaua dura sau pe tabla biroului,

***

Si asteptand apoi, chircita si insangerata,

Puterea de a o lua de la inceput; si cum s-au inaltat

Sufletele noastre cand, brusc regasindu-si aplombul,

***

S-a ridicat de pe spatarul unui scaun,

Intr-un zbor lin catre fereastra deschisa

Si a trecut pragul spre lume.

***

Este intotdeauna o chestiune de viata si moarte,

Draga mea, uitasem. Iti doresc

Ce ti-am dorit mai devreme, dar cu si mai multa putere.

trad. de E. Hriscu

oamenii intelepti si buni..

FURAT

Te rog, continua sa fii tu insuti

– din ultima mea scrisoare catre William Maxwell, 28 Iulie 2000


Cum e sa fii un tablou furat –

sa fii Furtuna pe Marea Galileei al lui Rembrandt

sau Concertul de Vermeer, amandoua jefuite

impreuna cu Chez Toni de Manet

si cateva Degas, din Muzeul Isabela

Stewart Gardner, din Boston, acum doisprezece ani?

***

Imagineaza-ti cat de mare le este plictisul, stand

unul peste altul intr-un depozit, undeva, poate in Mattapan,

privind spre dosul hartiei de impachetat carnea

in care sunt invelite, in locul

chipurilor vesele, fascinate ale celor care iubesc arta.

***

Numai talharii stiu unde se afla.

Umbra talhariei le inghite.

De ce am fost furate? se intreaba.

Cine-a avut de castigat? Sau poate stau atarnate

spre admiratia vreunui seic, in palatul sau de nisip

sau in buncarul unui milionar nebun din Manila?

***

In captivitate, poate ca-si viseaza salvarea

dar nu pot striga dupa ajutor. Vopseaua-i

inerta si apar crapaturi, panza tot mai friabila.

Au o singura stratagema, aceeasi din totdeauna:

sa fie ele insele, mereu si mereu.

Vasul se inclina inghetat peste valul salbatic, in furtuna.

Concertul s-a oprit intre doua note.

Dupa suficient de mult timp, o pauza devine

o absenta. Cand oamenii intelepti

si buni mor, cine va readuce

excelenta pierduta pe tronul sau?

trad. de E. Hriscu

(din “Endpoint and Other Poems”, de John Updike, 2009)

pasiuni..

Nenumarate, ca firele de nisip ale marii, sunt pasiunile omenesti si toate seamana una cu cealalta, si toate, josnice si sublime, ii sunt mai intai supuse omului si de abia mai pe urma devin suveranele lui teribile. […] Dar sunt pasiuni a caror alegere n-o face omul. Ele s-au nascut o data cu el, in clipa cand a aparut pe lume, si omul n-are puterea sa se fereasca de ele. Sunt conduse de bratul Celui de Sus si este in ele ceva care cheama mereu, care nu amuteste toata viata. Lor le este dat sa implineasca un mare destin pe pamant: fie intr-o imagine posomorata, fie ca o aparitie luminoasa ce bucura lumea, oricum, ele sunt create pentru binele omului, pe care el nu-l cunoaste.

Nikolai Gogol, Suflete moarte

nimic nu SE schimba..

“June 20, 1975. […] Sometimes I am convinced that really¬†nothing changes much. People aren’t being altered. “Change” is on the surface, almost a public relations or media invention. The mood of America and of most countries (most people?) is deeply and profoundly conservative; there is almost an inertia of the spirit, in terms of the collective. One of my students, a few years ago, a volunteer worker for McGovern, said: “A man told us he knew Nixon was a crook but he was going to vote for him, instead of for McGovern with his strange ideas. …” At least the man was honest. Americans tolerate and even encourage “change” which is superficial, like fashions in clothes or music, perhaps in order to maintain the status quo on another level. The sexual revolution is a disaster for many people, judging from evidence I have encountered. Girl students are as apprehensive, as miserable, as worried about “not being loved” as ever before, and perhaps things are even worse now: the offer of marriage still remains the token of esteem, no matter if they’ve been living with a young man or not. The emotions seem unchanged, entirely.”

The Journal of Joyce Carol Oates. 1973-1982

Next page →