About eugen h.



View all posts by eugen h.

Plăcerea și ochiul celui viclean

Plăcerea este un elefant care se leagănă pe pânza de paianjen a minţii şi, cât timp nu se rupe, va exista mereu loc pentru încă un elefant. În final, pânza, totuşi, se rupe şi totul se încheie cu o moarte mică – stuporul alcoolic, starea de indigestie şi arsura din capul pieptului care creşte în intensitate până la paroxism, oboseala şi somnul după o noapte de dans condimentată cu energizante. Şi senzaţia de (re)naştere în chinuri şi dureri de a doua zi. O nouă şansă, o nouă viaţă, un nou an.

Tinerii Îl căutau în club pe Dumnezeu

Tinerii care au murit şi au fost răniţi în Colectiv erau în căutarea unei experienţe spirituale. Cel puţin premisele pentru o asemenea experienţă sunt acolo – un grup de oameni cu valori comune, adunaţi laolaltă într-un loc şi un timp dedicate, o ceremonie care implică muzică, mişcare, cuvinte şi, în momentele de graţie, sentimentul că eşti parte din ceva mai mare decât tine, că eşti ridicat mai presus de datele realităţii imediate şi ”că moartea nu mai are stăpânire”

Sistemul este rezistent la schimbare şi sistemul trebuie să se schimbe

 

Şi mai putem să ne schimbăm noi înşine, în sute şi mii de moduri mici care laolaltă vor crea societatea pe care ne-o dorim – să aşteptăm la roşu, să aruncăm gunoiul la gunoi, să nu parcăm pe trotuare, să nu fumăm în spaţii publice, să cedăm locul pe scaun în autobuz bătrânilor, să nu ne croim loc în viaţă prin violenţă şi manipulare şi minciună, să ne oprim când vedem un om căzut pe stradă, să nu dăm mită, să spunem mulţumesc, să iubim natura şi spaţiile verzi şi casele din oraşele noastre şi să fim recunoscători că suntem cu toţii în viaţă în aceste minunate zile de toamnă în care ne vom fi schimbat pentru totdeauna.

Trauma colectivă

 

Nu evenimentul în sine este traumatic, oricât de îngrozitor şi de violent ar fi el. Ceea ce cauzează apariţia sechelelor psihologice la distanţă este felul în care fiecare îşi organizează răspunsul la ceea ce s-a întâmplat.

Groapa

La nivel individual, experienţa traumatică generează o ruptură în firul narativ al existenţei. Confruntată cu o grozăvie, mintea se închide şi nu mai generează memorie.

Prea frig, prea umed, prea întuneric

 

Dincolo de sentimentul de neajutorare în faţa maşinăriei infernale care ne aduce zilnic în faţa ochilor dezastru după dezastru şi care este, până la urmă, condiţia omului postmodern şi ultraconectat, societatea românească îşi pedepseşte cetăţenii printr-o formă specială de tortură – experienţa omului obişnuit că nimic din ce spune sau ce face nu are importanţă şi impact, că nimeni nu îl vede şi nu este interesat de suferinţa sa, că nu există o ureche dispusă să asculte şi o voinţă dornică să ajute să-i fie nu neapărat mai bine, dar mai puţin greu.

Vocile românilor

Aşa cum afirma scriitorul evreu Amos Oz, un război se porneşte şi se încheie în minţile şi în inimile oamenilor. Pentru că minţile şi inimile oamenilor sunt locul unde se duce bătălia eternă între divinitate şi răul absolut. Iar atunci când fac apel la divinitate, nu îmi imaginez naraţiunea şi imaginile promovate de o religie sau alta, ci numai ideea care devine tot mai greu de apărat în aceste vremuri că suntem toţi, absolut toţi de o fiinţă, români şi refugiaţi suntem creaturi după acelaşi chip, cu aceeaşi suflare de conştiinţă în noi, cu aceleaşi capacităţi de a ne bucura, de a suferi, de a spera şi de a iubi.

Cazul Vaslui. Să ne retragem în tăcere, vă rog!

 

…mereu amânata reformă a serviciilor de psihiatrie din România care ar trebui să înceapă cu închiderea marilor spitale psihiatrice de tip azilar şi redistribuirea asistenţei psihiatrice în comunităţile mici, ca să nu mai asistăm la spectacolul penibil al descălecării domnilor de la Socola la Vălenii din Vaslui.

Dealerii copiilor de bani gata sau despre instinctul de a căuta

Există în noi instinctul de a căuta. Îl vedem în emisiunile cu animale care pornesc în fiecare dimineaţă după hrană şi noi teritorii. Îl vedem în sonda spaţială care tocmai a ajuns la marginile sistemului solar. Îl vedem în uriaşa migraţie anuală pe care o numim sezon estival. Nu ştim întotdeauna ce căutăm, dar ştim când l-am găsit. Pentru că ne place, pentru că ne face să ne simţim bine. Este căsuţa de turtă dulce din pădure. Este Itaca. Este Celălalt.

They tried to make me go to rehab, but I said..

“La poarta cazinourilor şi cu acceptul tacit al acestora stau cămătarii oricând dispuşi să mai acorde încă un împrumut. 90% din veniturile casei provin de la 10% din jucători – cei constanţi, dependenţii care vin zi de zi, seară de seară, să mai învârtă o dată roata norocului, să apese clapetele aparatelor cu cireşe şi şeptari care ar putea să le dea o ”specială” şi să-i facă, din nou, ca odinioară, speciali.”

Next page →
← Previous page