povestea batului cu pene..

“Povestile nu sunt tricouri suvenir sau platforme GameBoy. Povestile sunt relicve, parti ale unei lumi preexistente nedescoperite. Datoria scriitorului/scriitoarei e sa foloseasca uneltele din trusa lui/ei pentru a le dezgropa pe fiecare cat mai intacta posibil. Uneori, fosila pe care o scoateti la lumina e mica; o cochilie. Alteori, e enorma, un Tyrannosaurus Rex cu toate coastele acelea gigantice si dinti ranjitori. Oricum ar fi, poveste scurta sau roman-caramida de o mie de pagini, tehnicile excavarii raman in principiu aceleasi”

Stephen King, “misterul regelui. despre scris”, ed. Nemira, 2007

si anumite povesti se cer dezgropate. poate nu neaparat scrise, dar macar constientizate, rostite, spuse cu voce tare, sa fie auzite de cineva, sa capete consistenta realitatii, sa fie privite din afara, ca sa nu mai poata fi tagaduite, ascunse, disimulate in simptome si suferinte cu cauze nestiute. ca sa nu mai fie puse in act.

si reciproca poate fi valabila: unele povesti sunt puse in act, ca alternativa la a fi rostite.

psihoterapia, ca si scrisul, e o unealta de dezgropare a unei povesti care se cere povestita.

am simtit in ultimul timp ca aceasta poveste se tot cerea povestita. e o poveste reala, petrecuta vara aceasta.

eram la mare cu cativa prieteni, la o terasa, cateva mese ocupate, dar fara prea mare tevatura. la cativa metri de locul unde taifasuiam, un copil de trei-patru ani isi facea de lucru prin nisip si, din cand in cand, cativa pasi nesiguri prin prejur, verificand mereu distanta fata de parinti. acestia, si ei intr-un grup mai mare, nu erau prea departe. povestea incepe din momentul in care aria explorarilor sale include grupul nostru. face contact vizual. ne observa. gaseste ceva ce-i atrage atentia – un bat cu pene colorate la capete al unei prietene. face cativa pasi tematori, fixand obiectul dorit. batul ii este intins, dar nu oferit – va trebui sa iasa din zona de confort, sa vina sa-l ia. il ia. dupa care, ca si cum ar fi pus mana pe o prada, fuge impiedicandu-se cu batul spre “casa”. la bucuria capturarii comorii se adauga reactia zgomotos aprobatoare a adultilor, caci imaginea copilului tarand un bat mai mare decat inaltimea lui este amuzanta pentru toata lumea. mandru si fericit, copilul se scalda in atentia parintilor ca intr-o ploaie de aur. poarta batul incoace si incolo, se infoaie ca un cocos, face turul stadionului, obtinand ovatii. treaba asta dureaza ceva timp. cand ne hotaram sa plecam, copilul si batul sunt inca impreuna. prietena se indreapta spre ei, dand de inteles ca isi vrea inapoi obiectul rapit. eu stau si privesc cu interes scena care urmeaza si solutia la conflictul care e pe cale sa se declanseze. copilul si batul se dau cativa pasi inapoi, semn ca nimic nu va fi cedat fara o lupta apriga. brusc, unul dintre adulti, ii distrage copilului atentia aratandu-i ceva.. “ia uite aici..! ce-avem noi aiiici..?” copilul se uita dupa momeala, moment in care batul este preluat de un adult si inapoiat pe ascuns prietenei care este invitata, cu un gest, sa dispara cat mai repede, pana nu se dezmeticeste copilul. prietena se executa. plecam. si nu mai apuc sa vad reactia copilului cand descopera disparitia batului sau daca isi mai aminteste ca a existat un moment cand avea in posesie un minunat baston cu pene colorate la capete, pentru care isi asumase riscul de a se apropia de niste straini si a-l lua, ca Harap Alb salatile din gradina ursului.

asta este povestea. este povestea unei pierderi care nu a mai ajuns sa fie traita, simtita si impartasita. este povestea unor adulti care nu au vrut..? nu au putut..? sa sustina durerea copilului la separarea de obiect. si sa-l insoteasca in drumul de la suferinta la impacare. si au inlocuit munca de doliu cu excitatia noului, tristetea cu curiozitatea si suferinta cu excitatia.

imi imaginez ca in seara aceea copilul a fost mai iritabil decat de obicei si un adult din preajma a exclamat.. “nu stiu ce are, draga, de nu-i mai intra nimeni in voie..”

2 Comments

  1. Dan Ghenea says:

    Am dat povestea mai departe

  2. EMC says:

    Si cand te gandesti ca adultul tanjeste dupa niste pierderi atat de imperceptibile…De-ar avea maturitatea anestezia inocentei proprie copilariei…bine ar fi…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *