Daily Archives: September 7, 2013


poveste de inceput

A fost o data ca niciodata un om pe nume Og. In tara lui Og erau doua orase. Ele se numeau Vaz si Horam. Og locuia in Vaz si viata lui nu era prea buna. De mic copil, Og suferea de o rana care ii adusese multa suferinta si doctorii ii spusesera ca probabil nu va trai prea mult. Og ar fi vrut sa mearga sa vada lumea, cum traiau oamenii in Horam. Dar existau oprelisti. Caci cele doua orase erau foarte diferite unul de celalalt si mai marii acestora nu voiau ca felul lor de viata sa fie schimbat prin libera trecere dintr-o parte in alta.

In Horam, oamenii faceau lucrurile din dragoste. De exemplu, mecanicii de tren iubeau foarte mult trenurile si tot ce avea de a face cu acestea. Le placea sa le vada suierand pe sine, sa stie ca sunt in gara la timp si ca stralucesc de curatenie. Li se umfla pieptul de mandrie cand auzeau calatorii vorbind frumos despre trenuri si copiii spunand ca si ei vor sa conduca un tren cand vor fi mari. Sau medicii din Horam… ei erau oameni carora le placea foarte mult sa aiba grija de alti oameni, de sanatatea lor si de fericirea lor. Pompierilor din Horam le placea foarte mult sa se lupte cu focul, sa stinga incendii, sa mearga repede pe strazi in masinile lor mari si rosii, de care aveau grija ca de ochii din cap. Si, da, din cand in cand, le placea sa se urce pe o scara inalta, sa dea jos o pisica din copac. Un croitor din Horam nu se simtea multumit pana cand haina pe care o purtai nu te facea sa zambesti cand te uitai in oglinda, in cabina de proba. Erau oameni in Horam carora le placea extraordinar de mult curatenia si se ocupau cu asta… oameni care iubeau sa zboare si invatau sa piloteze avioane… oameni care iubeau sa faca de mancare si a caror multumire era sa-i vada pe ceilalti inchizand ochii de placere cand incercau noua lor prajitura. Brutarii iubeau painea, cum mirosea cand o scoteai din cuptor si sunetul pe care il facea coaja cand o rupeai de la mijloc, dar cel mai mult ii multumea cand ceilalti spuneau “painea pe care am luat-o ieri de aici a fost cea mai buna”. Invatatorii iubeau sa-i invete pe copii sa scrie si sa citeasca, iar oamenii care munceau in camp nu si-ar fi imaginat altfel viata decat in mijlocul naturii, al ogoarelor si al viilor, asteptand cu nerabdare toamna sa le dea celorlalti din cele crescute de mainile lor.

Asa traiau oamenii in Horam si nu ar fi vrut sa schimbe felul lor de viata cu cel al locuitorilor din Vaz.

In Vaz, oamenii iubeau sa faca bani si faceau lucruri in functie de cat de multi bani acel lucru le-ar fi adus in portofel. Un pompier primea mai multi bani decat un mecanic de tren sau un invatator si asta ii nemultumea pe acestia din urma. Carcoteau si spuneau “pompierii nu fac de fapt nimic… se plimba toata ziua cu masina lor rosie, fac zgomot si dau jos pisici din copaci… in timp ce eu ma chinui cu plozii aia care nu vor sa invete nimic”. Iar cand un om grabit se plangea ca trenul a intarziat sau ca l-a hurducait prea tare pe sine, mecanicul de tren din Vaz ridica din umeri si raspundea ca daca ar avea si el la fel de multi bani ca pompierii, poate ca atunci trenurile ar merge mai bine si ar ajunge la timp. Dupa ce faceau bani, oamenii din Vaz isi cumparau lucruri si aratau si celorlalti lucrurile pe care tocmai si le-au cumparat si asta ii facea fericiti. Si cand ramaneau fara bani, se intristau si se framantau cum sa faca si mai multi bani data viitoare cand se vor duce la scoala, la spital, la brutarie sau unde era pentru fiecare locul unde se ducea sa faca bani.

Si ca sa mergi din Vaz in Horam trebuia sa treci de o vama, unde erai intrebat pentru ce faci ceea ce faci. Si daca raspundeai “pentru bani”, erai trimis inapoi acasa si iti spuneau ca poti sa revii cand vei fi aflat ce iubesti sa faci.

Traind toata viata in Vaz, Og nu avea nici el un raspuns. Si nici nu credea ca mai are timp sa gaseasca unul, pentru ca rana lui nu se vindeca si nici doctorii nu-i dadeau sperante. Pana nu era prea tarziu, voia totusi sa ajunga in Horam. Nu doar din curiozitate. Se gandea ca doctorii de acolo ar putea avea un leac pentru rana lui, cine stie. Asa ca s-a gandit si s-a mai gandit si intr-o zi s-a apucat sa sape. Og a inceput sa sape un tunel care pornea de sub pardoseala din bucataria casei sale, ar fi trecut pe sub vama si ar fi iesit in partea cealalta, in Horam. Nu era un lucru usor, mai ales ca Og nu era puternic in brate. In plus, trebuia sa se ascunda, sa fie atent unde arunca pamantul si sa nu faca prea mult zgomot, sa le dea de banuit vecinilor care l-ar fi putut raporta autoritatilor ca nebun sau periculos.

Sapa o seara si o noapte, dupa care timp de trei zile arunca pamantul si se odihnea. Se gandea la ce o sa gaseasca o data ajuns in Horam. Unde ar putea sa fie locul unde va scoate prima oara capul si ce efect va avea asupra lui. Cum il vor primi oamenii din Horam si ce le va raspunde cand il vor intreba despre ce face si ce iubeste, caci inca nu avea un raspuns la aceste intrebari.

Asa ca i-a luat ceva timp. Era mai mereu obosit. Se gandea tot mai putin la ce va fi, tot ce voia era sa duca treaba la bun sfarsit. Se facuse mai puternic in brate si mai priceput la sapat. Asa se face ca intr-o zi, putin dupa apusul soarelui, a ajuns. A lovit cu sapa si prin praf a vazut pentru prima oara lumina, lumina lunii. Ajunsese in Horam. Si, exact in acel moment, si-a dat seama ca stie ce iubeste sa faca.

Sa sape! Sa sape tuneluri si galerii. Prin care sa ii treaca dintr-o parte in alta pe oamenii din Vaz care vor sa ajunga in Horam. Og le dadea o sapa si incepeau impreuna sa croiasca un drum subteran. Pentru fiecare om, un tunel nou.

Si asta face si in ziua de azi.