Month: December 2012


“toate fapturile si toate lumile”

XVI

Intre cei doi poli, constient si inconstient, acolo si-a facut mintea un leagan:

Acolo atarna toate fapturile si toate lumile, si leaganul acela nicicand nu-si inceteaza miscarea leganata.

Milioane de fiinte sunt acolo; soarele si luna cu drumurile lor sunt acolo:

Milioane de varste se scurg si leaganul se leagana mereu.

Toate se dau huta! Cerul si pamantul si aerul si apa; si Domnul Insusi luand forma:

Si vederea acestei leganari a facut din Kabir un preaplecat slujitor.

(Kabir, “Tes panza Numelui Tau”, ed. Herald, 2004, p. 44)

ganduri pentru sfarsitul lumii

“Tengo nu mai visase de mult, dar in noaptea aceea avu un vis foarte clar. Se facea ca era o piesa micuta dintr-un puzzle gigant. Dar nu era o piesa fixa, ci una care isi schimba forma de la un moment la altul. De aceea, evident ca nu se potrivea nicaieri. Ba mai mult, in timpul pe care il avea la dispozitie sa isi gaseasca pozitia potrivita, trebuia in paralel sa adune partituri de timpan. Acestea erau imprastiate in toate directiile de un vant puternic, iar el le aduna una cate una. Apoi, trebuia sa verifice numarul paginii si sa le aseze in ordine. Intre timp, continua sa-si schimbe forma precum o amiba. Deja nu mai reusea sa faca fata. La un moment dat aparu de undeva Fukaeri si il lua de mana. Atunci Tengo inceta sa-si mai schimbe forma. Vantul se opri brusc si partiturile ramasera locului. Ce bine, isi spuse Tengo. Numai ca acum timpul acordat se apropia de sfarsit. “Aici se termina”, il anunta Fukaeri incet. Bineinteles, o singura propozitie. Timpul se opri brusc si lumea se sfarsi. Pamantul inceta sa se roteasca si toate sunetele si luminile disparusera.

***

Cand se trezi a doua zi dimineata, lumea continua sa existe. Lucrurile mergeau inainte, strivind toate fiintele vii care li se aflau in cale, precum imensul car al lui Jagannatha din mitologia indiana.”

1Q84, Haruki Murakami (ed. polirom)

maine este 21 decembrie.

nu ma astept la un cataclism, o raza ucigasa sau o invazie extraterestra. in orice caz, nu mai mult decat in oricare alta zi.

orice este posibil oricand, nu doar in ziua de vineri 21 a lui ningau. oricand ne putem infiora la gandul ca suntem niste fiinte minuscule si induiosator de vulnerabile, ingramadite pe o bucata de piatra, care se invarteste in jurul unei surse de lumina si caldura, intr-un univers infinit, populat de forte incomensurabile si oarbe. ca asa cum un turture se poate desprinde de pe un acoperis si lovi in crestetul capului, la fel o pietricica venita din cine stie ce genune inghetata a cosmosului ne poate nimici.

si iarasi, oricand ne putem opri din mersul la coafor sau la piata, sa tragem aer in piept, sa-l dam inapoi, sa ne uitam in jur la toate cate vedem si toate cate nu vedem, dar stim ca le-am putea vedea si ca exista altii care le vad chiar acum sau poate mai tarziu si sa gandim ca aceste fiinte minuscule si vulnerabile sunt constiinta vie a universului.. cosmosul care se percepe pe sine printr-o parte a sa care suntem noi.. oamenii.

si daca reusim sa ne oprim si sa devenim constienti de noi insine si de universul care ne cuprinde si pe care il cuprindem in ochiul mintii noastre, am putea intelege ca ce ne striveste nu sunt razele ucigase, nici extraterestrii.. cum spune murakami, lucrurile strivesc fiintele vii.. masinile noastre si armele noastre si banii nostri ne strivesc in fiecare zi, facandu-ne tot mai mici si mai orbi, pana cand nu va mai ramanea nimic.

auschwitz.. tanacu (2)

in vremurile cand lucram in centre de tratament pentru dependenti de droguri, obisnuiam sa le spun pacientilor mei si familiilor lor ca este un mare ghinion sa dezvolti o dependenta de substante in romania.. ma gandeam atunci la lipsa de profesionisti, de optiuni terapeutice, la absenta sprijinului social care sa ia pe un om care a ajuns in “sant”, cum spunea un coleg, si sa-l duca intr-un loc de unde sa poata contempla o schimbare. propriu-zis, in romania, daca un consumator nu are o familie careia sa-i pese daca el traieste sau moare, atunci el mai degraba moare.

in “dupa dealuri”, medicul de la spitalul de psihiatrie din vaslui a carui pacienta este Alina are o dilema morala, pentru ca Alina nu are domiciliu si sufera de o boala psihica grava, care o pune in imposibilitatea de a avea grija de sine, dar spitalul primeste bani de la casa de asigurari in functie de numarul de pacienti rulati pe fiecare pat.

cand doamna doctor de la spitalul poiana mare afirma ca “dimineaţa, când bolnavii se duc la masă, e un peisaj ca la Auschwitz”, ea isi formula o dilema morala – daca aici e ca la auschwitz si eu sunt angajata aici, care este rolul meu?

pentru ca daca lucrezi la auschwitz, nu poti fi decat tortionar sau prizonier. poate ca unii prizonieri, confruntati cu propriile limite in fata mortii si a suferintei, ajung sa preia din atributiile tortionarilor. ei raman totusi victime. si poate ca unii dintre tortionari, confruntati cu propriile dileme morale, ajung sa se considere prizonieri intr-un sistem din care isi spun ca nu pot scapa. ei raman totusi tortionari.

intreb: unde sfarseste auschwitz si unde incepe spitalul de psihiatrie de la poiana mare sau de la vaslui sau de la bucuresti? cand este cazul unui proces de crime impotriva umanitatii si cand se poate spune, ca domnul dumitru ivantu, managerul de la poiana mare, “ma bucur ca mi-am indeplinit datoria pana la capat, in masura in care am avut resursele necesare”?

si, mai departe, ce trebuie sa se intample in sufletul unui om ca, avand realizarea ca “e ca la auschwitz”, sa continue sa traiasca, sa lucreze si sa-si ia un salariu in acel loc? si ce ar trebui sa se intampla in sufletul unui om ca, avand realizarea ca “e ca la auschwitz”, sa NU mai continue sa traiasca, sa lucreze si sa-si ia salariul in acel loc?

acum la poiana mare e bine.. exista faianta pe pereti si gresie pe jos. poate e si cald si mancare suficienta in camerele unde oamenii au murit de frig si de foame. e ca in spitalele “bune” ale tarii unde medicii vorbesc cu melancolie despre “cum ar trebui sa fie” si nu e. e asa: watch?v=5gz4MAjcHZE.