jandarmul cel bun

in piata universitatii, in fiecare seara, oameni si jandarmi. din afara, toti jandarmii arata la fel. in uniforme negre, ca in matrix, agentii smith.

si la spitalul de psihiatrie, unde lucrez din nou de cateva luni, violenta este adesea prezenta. violenta indreptata catre sine sau catre altii, cu motive inteligibile sau fantasmagorice. iar noi, angajatii din sistemul public de ingrijiri de sanatate mintala, cel mai adesea imbracati in alb, suntem acolo sa o controlam, sa o risipim, sa o transformam in altceva.

la spitalul de psihiatrie nu exista jandarmi. exista o firma privata care angajeaza cativa bodyguards de felul celor pe care ii intalnesti in magazine si banci. sunt putini si neinstruiti, imbracati in bumbac visiniu, ponosit, nu exoscheletul in care sunt incorsetati jandarmii din piata. in 2010, pe cand conduceam o sectie de tratament al dependentei de heroina in cadrul spitalului, am rugat doi astfel de bodyguards sa mearga sa rezolve o situatie mai tensionata cu un grup de pacienti. mi-au raspuns, pe un ton rugator si oarecum speriat, “mergeti dumneavoastra, domnu’ doctor si vorbiti cu ei, ca de dumneavoastra asculta”. si am mers.

la spitalul de psihiatrie, in imensa majoritate a cazurilor, violenta este rezolvata prin interventia unui specialist, pe care l-as numi jandarmul cel bun, un om care cunoaste tehnici de stopare a escaladarii violentei. ca de exemplu:

– recunosti si anticipezi ca un anumit nivel de violenta este de asteptat atunci cand oamenii trec prin situatii exceptional de grele sau dureroase

– nu comunici de pe pozitii de forta, de autoritate infailibila

– nu pui persoana violenta cu spatele la zid, nu-i dai impresia ca nu are de ales decat sa se supuna neconditionat

– comportamentul violent nu abroga respectul cu care orice om merita tratat de un angajat in sistemul public

– stabilesti ca pozitia ta este sa ajuti persoana violenta sa gaseasca o solutie la problemele care au adus-o in acel punct

– violenta fata de obiecte este, pana la un punct, un mod de eliberare a furiei, nu o declaratie de razboi

– violenta fata de oameni este inacceptabila

nu am regasit nimic din toate acestea in niciuna din interventiile jandarmilor din ultimele zile din piata universitatii. dimpotriva. am vazut escaladarea starii de agitatie si nervozitate a protestatarilor prin comasarea unui numar mare de jandarmi si tehnica de lupta. am vazut folosirea nediscriminatorie a fortei. cateva vitrine sparte nu justifica ceea ce a urmat in zilele de sambata, 14 si duminica, 15 ianuarie. jandarmul cel bun, daca exista, nu a fost in acele zile in piata.

mai exista, insa, un tip de aparatori ai ordinii in cadrul spitalului de psihiatrie. inca de la numirea ca director interimar al spitalului, printr-un ordin semnat de ministrul sanatatii interimar adriean videanu, in ultima sa zi de mandat, doamna doctor orl-ist boer a venit insotita de doi bodyguards. bine hraniti si bine claditi, ei sunt acolo sa o protejeze pe doamna director impotriva unui pericol nestiut. prezenta lor a creat rumoare si agitatie printre medici, care s-au considerat jigniti si au luat o pozitie publica (fara urmari, deoarece legaturile de sprijin ale doamnei director sunt mai puternice decat vocea medicilor din spital).

acest tip de atitudine si de aparatori ai ordinii publice sunt trimisi, cu sutele, in piata universitatii in fiecare seara, pentru a apara acelasi tip de oameni, pe boer-ii care au dobandit autoritatea in acelasi fel.

3 Comments

  1. popovici cornel says:

    buna ziua
    este oarecum un filon de adevar in tot ce se spune aici dar senzatia mea este ca privesti numai dintr-o parte a barierei
    eu ma pun in timp ce citesc aceasta indignare la jandarmul (unul o fi intre ei) caruia ii bate inima de frica sa nu pateasca ceva, pentru ca stie ca va fi in concediu medical si deci mai prost platit, sau mai rau se poate alege cu un handicap grav, asta in timp ce sotia s-ar putea sa fie casnica si sa mai aibe si un copil in grija.
    desigur aerul intelectual al randurilor de mai sus dau girul celor descrise mai sus dar cum spunea scriitor englez aproape acum un secol “soldatul bun nu lupta pentru ca uraste ce are in fata, ci pentru ca iubeste ce are in spate”
    inchid cu observatia ca nu obiectez cu nimic doar intelegerea mea incerc sa complectez tabloul

  2. Aproape off-topic, parca.

    Vecinii mei sunt greci. Copiii lor au crescut cu sloganul “turcii sunt dusmani”, turcii asa, turcii pe dincolo. Insa cu un imens sentiment de solidaritate cu ai lor, ci grecii. Intr-o zi ma uitam pe TVRI la un film romanesc despre rezistenta impotriva comunismului (cred). Copiii erau la noi. In film, o femeie urmarita (de infaptuitorii comunismului), ia pistolul si ucide copilul ce-l purta in fasa, la piept. Isi pune apoi pistolul la cap, dar culmea, nu mai erau gloante in pistol. Tensiune imensa in aer. Copiii cer explicatii, eu le zic pe fuga ca ce si cum. La care baiatul de langa mine intreaba (nu cred ca avea mai mult de 8 ani)
    “De cine e urmarita femeia, de cotropitorii tarii?”
    “Nu.”
    “Cum adica? Stai ca nu ma intelegi. Ce natie au urmaritorii?”
    “Sunt Romani”
    “Romani ucid alti Romani?” Copilul se uita la mine sperand, inca, la o neintelegere…

    Da, din pacate. Romani (aproape) ucid alti Romani. Imi pare ca mai nou, oricum, Greci ucid alti Greci, Nemti mai-mai omoara alti nemti (vezi Proiectul Stuttgart 21 si protestul). Libieni omoara de-ai lor, Egipteni la fel… In fond, avem nevoie cu totii de o paine, nu-i asa? Ce conteaza in ce fel o castigam?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *