lui G & C & ..
“A facut totul pt a ma convinge sa continui cu el, iar eu am acceptat, nici in ziua de azi nu stiu de ce, probabil de frica de singuratate. La inceput imi dadea tot timpul din lume, dar mai apoi treptat a inceput sa se retraga. Dar pt mine deja era tarziu caci ma indragostisem prea tare de el, si am ajuns sa accept sa-i fiu amanta, sa stau in umbra. A fost umilitor, dureros, trist, multa suferinta, multa singuratate, dar cand venea la mine eram foarte fericita, si continuam sa-l iubesc dupa ce pleaca, si sa il astept iar. El a incercat sa se desparta de sotie dar aceasta l-a amenintat ca se sinucide, iar el a zis ca stie ca ea esta capabila de asa ceva, si ca el nu ar putea trai cu gandul acesta. Au trecut 8 ani si inca continui cu el. E la fel de dureros, il iubesc parca si mai mult, si doar intorcandu-ma in tara reusesc sa ma rup de el.”
***
“Ce ma doare in aceasta relatie ? Lipsa unei perspective, lipsa oricaror planuri de viitor comun / orice plan se rezuma la o biiguiala ambigua pentru nusestiecind ne vom muta impreuna [...] In acest moment, ne vedem in cel mai bun caz de 2 ori pe luna si se intimpla citeodata sa ne vedem si mai rar, o data pe luna si au fost situatii cind a trecut si mai mult de atit intre intilniri. Sint f singura, relatia mea e mult prea inconsistenta, prea vaga si in plus, nu se vede nici o luminita la capatul tunelului, sa stiu ca mai astept, dar pina cind si pentru ce ? [...] Ati putea spune, care este problema atunci ? Despartiti-va si gata. Insa desi mi-am propus sa fac asta de atitea ori, n-am reusit niciodata, il iubesc f mult si fiecare zi fara vreun telefon macar de la el este f greu de suportat. Nu am puterea sa ma despart de el sau poate ma inspaiminta gindul de a nu ramine singura, de a nu mai gasi pe altcineva sau gindul ca voi gasi, dar nu voi mai putea sa iubesc pe altcineva, pt ca ma simt secatuita, golita interior. Si frica de suferinta atit de vie. Si teama ca as da cu piciorul la ceva ce ar putea fi frumos, si ca sint aproape totusi de a merge mai departe in aceasta relatie si ca doar putina rabdare de as mai avea…”
***
ma gandesc la cuvintele apostolului Pavel.. “dragostea indelung rabda.. toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda” si la ecoul acestora in spusele unui filosof al zilelor noastre “wanting, needing, waiting/for you to justify my love/hoping, praying/for you to justify my love” (Madonna).. si cuvantul cheie aici este “speranta” (nadejde, rabdare.. in spusele apostolului).. speranta ca intr-o buna zi lucrurile vor fi “bine”.. ca El va cobori din inaltul cerului si va imparti dreptate si viata vesnica.. sau ca el isi va da seama si va divorta.. ca viata va lua un alt curs.. ca toata aceasta suferinta va capata un sens si va fi rasplatita de sapte ori cate sapte.
in A.I., un film pe care il recomand tuturor clientilor mei care isi pun viata pe hold pentru a spera, personajul-copil spera ca isi va regasi mama si ca dragostea lor va justifica renuntarea la alte relatii si chiar la propriul sine “Why do you want to leave me? Why? I’m sorry I’m not real. If you let me, I’ll be so real for you!“.. si, in film, peste mii de ani, cu ajutorul tehnologiei extraterestre.. mama apare, chiar si numai pentru o zi.. raiul prinde forma.. cuvintele asteptate sunt rostite.. “I do love you, you know.. I have always loved you!“.. acesta este, insa, un film.. in viata reala oamenii stiu ca extraterestrii nu vor veni sa le implineasca speranta ca mama sau tata se vor intoarce.. asa ca, uneori, gasim alte persoane.. si incepem sa jucam “the wanting, needing, waiting game” cu ei..
adesea.. terapeutii se gasesc prinsi intr-un paradox.. isi doresc sa ofere speranta clientilor lor.. pe de alta parte, speranta este insasi sursa nefericirii.. de exemplu o persoana cu joc de noroc patologic.. mi-as dori sa ii ofer speranta ca situatia lui financiara va fi buna intr-o zi si ca va castiga, altfel decat jucand, banii pe care si-i doreste.. pe de alta parte, nimeni nu poate sa lupte cu speranta ca urmatoarea intoarcere a bilei pe cadranul ruletei.. sau urmatorul bilet la loto nu-i va aduce 1 milion de lei.. si, iesirea din acest paradox, este realizarea faptului ca nu despre bani este vorba in jocul de noroc patologic.. ci despre suferinta.. despre vinovatie si rusine..
nu despre dragostea copilului pentru mama este vorba in A.I. ci despre faptul ca mama nu-si iubeste copilul..
intrebarea nu este “de ce nu ma iubeste?“, ci “de ce iubesc sa sufar?“..
nu despre suferinta in iubirea pentru un barbat este vorba in mesajele de mai sus.. ci despre faptul ca barbatul nu iubeste femeia care ajunge sa-si permita sa traiasca in suferinta si sa iubeasca suferinta peste care sunt asezate comprese cu speranta..
pentru suferinta exista leac.. orice durere are un sfarsit si o vindecare.. insa cu speranta, nimeni nu poate lupta.. pansamentul este mai greu de inlaturat si cauzeaza mai multe probleme decat rana insasi.. ca in cutia Pandorei, toate relele zboara, doar Speranta ramane.. oamenii spera in ceva si nimeni nu poate spune ca nu va fi asa.. doar ca realitatea este aceeasi pentru toti.. si toti imbatranim.. toti murim intr-o zi.. chiar daca uneori ne este mai usor sa uitam aceste lucruri.
August 18th, 2010 at 12:17 am
Relatia propriu-zisa s-a desfasurat din august pana in octombrie 1999 intr-un orasel de provincie. Un adulter al sotiei aflate in Bucuresti l-a facut disponibil sufleteste. Intamplator eram in preajma lui si intamplator s-a indragostit. Avea o asemenea stralucire in ochi incat constientizarea faptului ca EU sunt cauza acelei straluciri m-a facut sa ma indragostesc la randul meu. Cand a incheiat proiectul si a plecat, n-am vrut sa dau importanta faptului ca nu si-a luat nici macar un formal “la revedere” si nu i-a multumit in nici un fel femeii care i-a daruit acele luni din viata ei si niste momente de placere. Am ramas atat de pustie incat am hotarat ca daca el a plecat din oras, eu voi pleca din tara. L-am cautat in seara dinaintea plecarii. As fi vrut sa il intreb daca ar fi de acord sa faca un copil cu mine. A venit la intalnirea pe care i-am solicitat-o in Bucuresti insotit de sotie. Asa ca l-am intrebat prin telefon de pe cele meleaguri. Raspunsul a fost (nedumerit) afirmativ si m-a facut ca la putinele intoarceri in tara sa il caut. In 2004 am stat 3 zile in Bucuresti, el abia si-a gasit o ora in care sa ne vedem, desi nu veneam neanuntata. In aprilie 2008 m-am considerat pregatita pentru punerea in practica a vechiului “proiect” si mi-am stabilit cuibul in capitala in vederea unei apropieri si a unei relatii (fie ea si cu… jumatate de norma, adica extra-conjugala), care sa permita conceperea unui copil. Sotia a resimtit sosirea mea ca pe o amenintare serioasa: a dus pana la a-si pretinde reintrarea in posesia cardului (lui, care statea la ea in poseta). Dar lucrurile au reintrat repede in “normal” si ea in re-posesia cardului: in cercul LOR de prieteni exista deja o colega care manifesta simpatie pentru el si prietenie pentru ea, asa incat a fost mai usor de acceptat si de tinut sub control. Cand nu ieseau in trei, sotia ii cerea colegei sa ii scoata sotul in oras pentru ca “stiu ca voi va apreciati mult ca prieteni, va intelegeti bine si il vad cam abatut”… In 2 ani cred ca eu l-am intalnit doar de vreo 10 ori, pana cand, in februarie 2010, am hotarat sa ucid SPERANTA. L-am anuntat ca vreau din nou sa plec din tara (viata in Romania este asa cum este) si nu si-a facut timp nici macar sa ma sune decat in seara de dupa plecarea mea. I-am spus sa nu ma mai caute. E mai cinstit fata de mine asa. De atunci traiesc fiecare zi ca pe o noua rana, dar o iau asa cum vine. Nu mai exista Speranta – de altfel destul de limitata, dar nu mai exista nici Asteptarea – NESFARSITA. Exist doar EU si e greu sa ma re-definesc de una singura dupa ce, timp de 10 ani si jumatate, mi-am slefuit fiecare trasatura cu gandul la EL: asa cred ca gandeste el, asa cred ca m-ar vrea el, dar el in situatia cutare ce ar zice, ce ar face? Va ramane acolo, in miezul meu de femeie si om, pana la capatul vietii. Cu 10 ani in urma i-am promis ca atata vreme cat il voi iubi voi avea parul lung; asa, de cate ori ma va vedea, va sti situatia fara sa fie nevoie de cuvinte. Probabil ca nu ma voi mai tunde niciodata. Dar NU VREAU sa-l mai vad. Se poate trai si asa si inca extrem de DEMN! Lui i-a venit destul de greu sa accepte incetarea oricarei legaturi. A insistat sa ramanem… prieteni, sa ne putem face in continuare confidente, dar refuzul meu constant si o atitudine destul de dura l-au invins. Colega simpatizanto-prietena exista in continuare si – nimic nou sub soare – isi doreste un copil, dar doar cu pretul unui divort de care eu nu am pomenit decat in treacat. Pentru mine important era fructul acelei iubiri, o eventuala relatie la lumina zilei devenise o chestiune colaterala. Imi este teama ca nu cumva, daca divortul respectiv se va produce, sa se rupa fragilul echilibru pe care incerc sa il construiesc cu fiecare ora care trece din februarie incoace. Stiu ca voi fi vindecata abia cand nu ma va mai interesa nimic din ce se petrece acolo, ci doar ce fac EU cu PROPRIA MEA VIATA. Am 36 de ani si nu cred ca mai sunt in timp util pentru o proprie familie. Ramane doar de construit o cariera. Si doare…
September 19th, 2010 at 12:04 am
36 ani?
avand in vedere prospectul de viata medie al femeilor din romania, esti exact la mijlocul vietii. Stiu, ca cliseele zic ,ca femeile peste x ani “nu mai sunt femei”, dar eu personal refuz, sa cred in aszta. mai ai timp sa fii fericit. sa nu inchizi tu poarta voluntar!
sper ca nu e problema ca m-am bagat. si admit, ca nu am citit totul.
June 6th, 2011 at 5:30 pm
Domnule doctor, va multumesc (cu mare intirziere, ce-i drept) pentru raspuns. Mi-ati oferit intrucitva o confirmare a ceea ce simteam a fi un drum inchis, o fundatura.
Am gasit intr-un tirziu puterea de a pune capat confuziei si indeciziei si pot spune ca am un sentiment dureros, e adevarat, de eliberare, simt ca am preluat din nou controlul asupra propriei mele vieti.