in sfarsit, o nenorocire..!
“stii.. cand ma trezesc dimineata.. in primele 20 de secunde.. inainte de a deschide ochii.. ma simt foarte bine, fericit.. ziua care incepe.. lumina soarelui pe care o simt prin pleoape.. toate lucrurile bune care ma inconjoara.. apoi, imediat.. vin gandurile.. ca la o deschidere de magazin, oamenii aceia care asteapta.. multi in fata usilor inchise.. se bulucesc, freamata.. bat nervosi din picioare sa se faca ora la care se deschid usile si pot navali inauntru.. si nu ma mai simt bine“.. zice clientul.
“inseamna ca ai avea nevoie de niste bodyguarzi la usa.. sa lase doar cate unu-doi cumparatori inauntru..
sau.. poate.. de o nenorocire.. de exemplu, o inmormantare.. ca sa ai motiv sa nu te mai gandesti la maruntisuri..
ca atunci cand intra gigi becali intr-un magazin in mall.. se inchid usile si toti vanzatorii se ocupa exclusiv de vip.”
May 3rd, 2010 at 8:56 pm
suna usor prea emancipat
contractual
distant
rece
strictly business
“clientul”
sunt situatii in care nu l-as prefera. putem gasi altceva?
May 3rd, 2010 at 10:08 pm
@ Eva: sunt sigur ca putem.. la ce te gandesti?
May 4th, 2010 at 12:06 am
“partener” imi place.
nu prea vad ce altceva.
“pacient” e uneori ok.
mai relational, mai cald, mai caring in partea ta.
dar imi trebuie deja incredere in tine + self-confidence sa sa nu sune a stigma: “pacient”…
parteneri as prefera sa fim atunci cand iti impartasesc despre diminetile mele si despre gandurile astea dusmanoase.
si cand astept sugestia ta.
si cand primesc.
May 4th, 2010 at 10:04 pm
Așa cum văd eu lucrurile, pentru asigurarea succesului terapeutic, se impune întotdeauna o anumită distanță între psihoterapeut și clientul său. În cadrul terapiei, psihoterapeutul nu este prietenul, și nici sfătuitorul pacientului/clientului. Acesta din urmă se află acolo pentru a cere ajutorul de care are nevoie și trebuie să conștientizeze „perfect” autoritatea cu care a fost investită persoana care i-l va oferi.
„Partener” îmi pare un termen mult prea intim, și presupune o confundare de roluri la un moment dat, relația psihoterapeutică nu este una de egalitate (poate doar în măsura în care cei doi pot fi numiți parteneri ai aceluiași contract). „Pacient” are într-adevăr, în anumite cazuri, un impact de stigmă, iar dacă în clinică este de-a dreptul inevitabilă această diferențiere medic – pacient, în psihoterapie este chiar recomandată înlocuirea lui, termenul „client” fiind astfel cel mai potrivit, având totodată și gradul necesar de neutralitate.
Revenind la ideea de bază a acestui articol, sunt de părere că se poate lucra cel mai ușor cu astfel de clienți, care pot explica simptomele folosindu-se de metafore. Este chiar o situație fericită atunci când clientul are o asemenea capacitate de abstractizare a gândirii, pentru că intervenția se poate face foarte ușor, la același nivel. Ce ne facem, însă, cu aceia care nu știu să exprime atât de bine propriile trăiri?
May 5th, 2010 at 11:18 am
si ce ne facem daca sunt in punctul nefericit in care nu am ajuns la tine sa ma lafai in abstractizari de gandire, ci am venit la tine, eu clientul, ca sa intalnesc un partener? in relatia asta, pe care nu pot sa o am – si nici nu caut – decat cu psihoterapeutul meu, vreau sa gasesc un partener, nu un prestator de servicii!
partener nu este tot aia cu sfatuitor sau cu prieten.
parteneriat nu inseamna relatie de egalitate.
sa imi fii partener nu inseamna sa iti neg autoritatea! partener inseamna ca daca ai aceasta autoritate, eu o accept! EU. cand sunt client, ti-o accept pentru ca asa mi-e rolul. cand sunt client, rolul meu iti accepta autoritatea. si tre sa raman intr-un rol ca sa raman in relatie cu tine. i’d rather go deeper than that.
i need more than that.
lasa-ma cu eticheta de client acum, acum imi vine sa plang si resping pozitia asta, iar daca terapeutul gaseste necuviincios, neetic sau prea delicat sa ii fiu partener in filmul meu, in care noi 2 suntem protagonistii, ne oprim.
poti sa ma ajuti sau nu ne mai pierdem amandoi timpul?
May 5th, 2010 at 11:45 am
De asta terapia nu poate fi explicata rational. Intradevar, privit de sus e nevoie de niste reguli dar tot ce conteaza sunt momentele dintre cei doi.
May 5th, 2010 at 3:22 pm
Ok, să încercăm într-o manieră mai puțin tehnică:
„Odată cu încheiere contractului terapeutic, îți promit că voi face tot posibilul să fiu acolo pentru tine, ori de câte ori vei avea nevoie de mine, și te voi ajuta să-ți conștientizezi toate nevoile și problemele pe care le ai. De asemenea, îți promit că voi încerca să te înțeleg, să te încurajez și să te susțin, căutând împreună să găsim soluția pentru aceste probleme. În momentul în care vei consimți să intri în această relație, și pe tot parcursul acesteia, obiectivele tale vor deveni obiectivele noastre comune. Nu îți voi creea așteptări nerealiste, voi fi mereu sincer și NU VOI PERMITE NICIODATĂ să dezvolți dependență față de mine sau față de relația noastră terapeutică. Când vei ieși din această relație, va fi de dorit să fii un om liber, capabil să se descurce singur, pe propriile-i picioare, dar ține minte că totul va depinde numai de tine și de ceea ce-ți dorești de la această terapie, eu nu voi fi decât ghidul tău fidel în acest demers.”
Sună mai bine așa?
În altă ordine de idei, având în vedere că există o gamă atât de largă de orientări psihoterapeutice, trăiesc cu convingerea fermă că pentru fiecare tip de client există un anumit tip de psihoterapeut, dispus să ofere un anumit tip de relație. Dacă în cadrul anumitor orientări relația este mai distantă, mai rigidă, în altele este mai apropiată, iar în celelalte este mai directivă sau mai permisivă, și tot așa. Fiecare client are dreptul (și este chiar îndrumat) să caute tipul de psihoterapie care i se potrivește cel mai bine. Însă, din câte știu eu, niciun tip de orientare nu permite (conștient) clientului dezvoltarea dependenței/atașamentului față de terapeut sau terapie, indiferent de durata de desfășurare a acesteia.
May 5th, 2010 at 4:24 pm
u’ve got an issue cu dependenta asta. nevoia recunoscuta de ajutor nu implica automat dependenta fata de terapeut sau fata de terapie.
ingrosi nuanta fara sa fie nevoie, sa stii.
tot asa cum ai si folosit majusculele: fara sa fie nevoie… altfel, da: ar fi sunat mai bine asa.
May 5th, 2010 at 7:17 pm
Ce-i asta ? Dependenta nu tine de permisiuni ci de structura omului. Poti dezvolta dependenta de cineva fara ca omul ala s-o incurajeze.
O persoana independenta nu e una care se teme de dependenta, din contra.
May 5th, 2010 at 9:01 pm
Da, Eva, ai dreptate și recunosc că am un big issue cu orice tip de dependență, și poate nu-mi era atât de evident dacă nu m-aș fi oprit acum (că m-ai atenționat) să reanalizez motivele care m-au determinat să port acest nickname (aparent insignifiante), plus contextul în care am subliniat atât de aprins nevoia a nu căpăta dependență în terapie. Cred că am exagerat, mai ales că am omis faptul că însuși terapeutul, mai mult sau mai puțin pregătit, poate dezvolta co-dependență în relația sa cu clientul, deci uneori este inevitabilă, important este însă cum va reuși să gestioneze situația, fără să compromită bunul mers al terapiei.
goa, da, bineînțeles că nu ține numai de permisiuni sau de încurajare, dar obligația terapeutului este să sesizeze la timp această problemă, pentru a o putea înlătura (descurajând-o). Și oricum, structura omului care vine într-o terapie nu este tocmai una stabilă și bine definită. (Văd că tot nu reușesc să mă opresc pe tema asta, gata, nu mai fac.)
Cred că am deviat puțin (mai mult) de la subiectul inițial, dar măcar plec acasă hotărâtă că dependența este una din fricile mele cele mai mari, so, va trebui să mai lucrez puțin la motivele ascunse care-0 generează. Autoterapie scrie pe mine de azi!