limacsi si speranta
“Asemenea melcului, ne ducem cu toţii originea, cutumele, Weltanschauungul (uite c-am spus-o!) în spinare oriunde se-ntâmplă să ne ducă viaţa…“
M. Cartarescu – EVZ
in psihoterapie avem, in functie de scoala si curent de gandire, tot felul de expresii pentru a descrie povara melcului – scenariu de viata (analiza tranzactionala).. credinte irationale de baza (terapiile cognitiv comportamentale).. roluri si pattern-uri disfunctionale (terapia sistemica).. compulsia la repetitie (psihanaliza).
imi place in imaginea melcului intelegerea intuitiva a faptului ca aceste lucruri.. originile.. cutumele.. viziunea generala asupra vietii.. care uneori ne limiteaza, ne provoaca suferinta si ne indeamna spre ratare sunt si casa in care ne adapostim. Nu o boala sau o buba, ci chiar casa care, candva, mai demult, cand noi eram mici si ceilalti erau mari, cand noi eram fara putere si ceilalti aveau toata puterea, ne-a aparat impotriva Raului.
si uneori, unii melci.. cand casa pe care o poarta in spate devine neincapatoare sau prea fragila pentru a-si mai indeplini functia de protectie sau prea groasa si rigida pentru a ne mai lasa sa interactionam liberi cu ceilalti melci.. decid sa o abandoneze.. sa riste sa umble o perioada prin gradina despuiati.. limacsi in cautarea unei case noi.
frica de limacsi.. frica de a fi un limax.. fara putere.. fara un adapost.. ca atunci cand, copii fiind, si jucam leapsa si eram aproape sa fim prinsi, strigam “Casa!” si nimeni nu ne mai putea face nimic.. frica de a reveni in acel loc in care stam despuiati in fata Raului.. si frica de a nu gasi o casa.. si frica de a nu fi manipulati in a accepta o casa mai rea decat cea pe care o avem deja.. frica de a ramane pe vecie goi si vulnerabili, cata capacitate de speranta e nevoie pentru a purta o asemenea frica..!
de fapt, dincolo de toate tehnicile si toate “scamatoriile” pe care o scoala de psihoterapie sau alta le numesc arsenalul terapeutic, la sfarsitul zilei.. un psihoterapeut bun este un dealer de speranta.. si speranta este o marfa foarte greu de vandut.. mai ales in aceasta tara.
September 25th, 2009 at 11:16 am
mi-a placut mult comparatia ta; este dificil sa iesi din “casa”, dar este probabil cel mai important pas pentru a trai in lumea pe care doar ne-o imaginam cand visam cu ochii deschisi; sa-ti traiesti cumva gandurile, sa ai impresia unui deja-vu imaginat
September 25th, 2009 at 12:55 pm
Din fericire, speranta moare ultima… Dar, a propos de “tara asta”, ma intristeaza putin faptul ca, in ultima vreme, aud de oameni care pleaca din Romania pentru ca li se pare “fara speranta”, dupa ce au incercat, s-au luptat, s-au indirjit sa schimbe lucrurile pe aici. Oare chiar nu mai exista nici o speranta?
September 25th, 2009 at 1:53 pm
@ Nicoleta: nu stiu altii cum sunt..
dar eu muncesc si traiesc intr-o situatie speciala, diferita de a multor co-nationali. Eu nu am sefi, imi stabilesc singur programul de lucru, celelalte activitati ale mele in afara orelor de consultatie sunt in regim de proiect, proiecte pe care le aleg singur sau le creez eu insumi. Asa ca speranta din viata mea este cea pe care o formez si o mentin eu. Uitandu-ma insa la prietenii mei care lucreaza in “sistem”.. as spune ca da, exista din ce in ce mai putina speranta. Nu neaparat speranta ca vom trai mai bine.. ci ca vom putea respira mai liber.
September 25th, 2009 at 2:49 pm
Fiind si eu in exteriorul “sistemului”, te inteleg foarte bine. Ai formulat minunat ceea ce, cred eu, ma tine si pe mine “in viata”. Multumesc!
September 25th, 2009 at 3:54 pm
September 26th, 2009 at 10:24 am
tare frumos ce-ai scris!
September 27th, 2009 at 1:38 am
speranta moare ultima si tot ultima iese din cutia Pandorei
September 27th, 2009 at 4:58 pm
ah, ce aiurea, am intrat sa citesc dupa cateva zile de absenta si m-ai lovit.
ai dreptate cu “ce capacitate de speranta e nevoie pt a purta o asemenea frica”. Dumnezeule, ce dreptate ai. si ca e o “frica”.
eu o simt de multe ori asa: http://indrazneste.wordpress.com/2009/07/17/parintilor-mei/
August 1st, 2010 at 10:49 am
“The Friend comes into my body
looking for the center, unable
to find it, draws a blade,
strikes anywhere.”
RUMI