o psihoterapie “originala”
dupa inceputurile anevoioase si dubioase din anii ’90, cand diverse persoane capatau aproape peste noapte dreptul de a practica si, mai mult, de a-i invata si pe altii psihoterapia, zece ani mai tarziu, lucrurile nu stau (cu mult) mai bine.
imi aduc aminte de un episod datand din perioada de inceput a clinicii unde lucrez.. abia deschisesem si aveam nevoie de o persoana care sa faca munca de secretariat. Si, la recomandarea unei prietene, am angajat o domnisoara absolventa a unei prestigioase scoli de psihoterapie din Cluj. Dupa 2-3 ani de formare, dumneaei era psihoterapeut plin. Eu dupa 7 ani de formare, colegul meu dupa 9, suntem inca psihoterapeuti in supervizare (adica o categorie mai jos). Nu pentru ca am fi noi mai lenesi, ci pentru ca standardele de calitate variaza dramatic intre diferitele scoli de formare.
Intr-un final, domnisoara psihoterapeut a incetat colaborarea cu noi, printre altele si pentru ca, urmare a decesului unui vecin care locuia intr-o casa alaturata, ea nu mai suporta sa ramana singura in clinica – prestigioasa scoala de psihoterapie in cauza nu considera necesar ca, inainte de a incepe sa trateze clienti, viitorii psihoterapeuti sa-si rezolve diversele idiosincrazii pe care, mai mult sau mai putin, le avem cu totii.
citez din procesul verbal al sedintei de board al Asociatiei Psihiatrice Romane (APR), publicat in ultimul numar al revistei APR: “au existat discutii anterioare in ultimii 2 ani (privind competenta de psihoterapeut pentru medicii psihiatri, nota mea), s-a propus ca Dr. Radu Teodorescu sa intocmească documentatia necesara, solicitata de Centrul de Perfectionare, dar acest lucru nu s-a realizat. Se decide ca Dr. Ladea Maria sa preia aceasta responsabilitate“
si, mai jos
“se va modifica denumirea asociatiei prin actiune in instanta in Asociatia Romana de Psihiatrie si Psihoterapie“.
Este laudabila initiativa board-ului APR de a include psihoterapia printre preocuparile asociatiei si, mai mult, de a o ridica in chiar denumirea asociatiei.
Totusi, psihoterapia nu poate si nu trebuie coborata la nivelul de COMPETENTA. Din mai multe motive. Iata cateva:
- durata de formare pentru obtinerea unei competente este, in general, intre 6 luni si 2 ani. Insuficient pentru o formare ca psihoterapeut.
- conform HG 899/22.08.2002, “Programele de pregatire in vederea dobandirii de competente si supraspecializari se organizeaza de catre Ministerul Sanatatii si Familiei, prin institutiile de invatamant superior cu profil medico-farmaceutic uman acreditate, care organizeaza si examenele de obtinere a competentelor sau supraspecializarilor si elibereaza certificatele de absolvire” – in felul acesta, sunt inlaturate scolile si asociatiile de psihoterapie, institutii de drept privat care functioneaza independent, in acord cu scolile internationale de psihoterapie.
- ne indepartam si mai mult, in acest fel, de dezideratul unui standard unic de calitate pentru psihoterapie in Romania – vom avea psihoterapeutii-medici, acreditati de o organizatie, psihoterapeutii-psihologi, acreditati de alta organizatie, psihoterapeutii-asistenti sociali, asistenti medicali samd. Aceasta schisma a fost initiata prin infiintarea Colegiului Psihologilor din Romania care si-a asumat atributii privind reglementarea activitatii de psihoterapie pentru psihologi.
- presupunand ca se va face o diferentiere intre “medic psihiatru cu competenta in psihoterapie” si “medic psihiatru si psihoterapeut”, aceasta nu va face decat sa creeze confuzie intr-un public si asa nedumerit cu privire la domeniile psi-.
In final, cei care vor avea direct de suferit vor fi cei care vor dori sa apeleze la un psihoterapeut. Ei vor trebui sa faca un efort cumva similar celui pe care il faceau bucurestenii in urma cu cativa ani – acela de a diferentia taxiurile “adevarate”, “de firma” de taxiurile “false”, care se deghizau in taxiuri “adevarate”, numai ca schimbau un mic detaliu in denumire ca sa-i induca in eroare pe nestiutori.
Nu pot sa nu remarc aici, lipsa de initiativa si activitate a Centrului National de Sanatate Mintala – institutia Ministerului Sanatatii care ar trebui, cel putin teoretic, sa fie preocupata tocmai de aceste aspecte, ale asigurarii calitatii si standardelor in sistemul de servicii de sanatate mintala.
intr-un post viitor, un indrumar pentru cei aflati in cautarea unui psihoterapeut.
September 2nd, 2009 at 1:54 pm
Oricum există o confuzie din partea majorităţii, aşa că acum nu se face decât să se “aprofundeze”. Încă mai există şi acum ideea că dacă mergi la psiholog deja e ceva destul de grav. Se pare că nu există o “educare” a publicului.
Chiar vorbeam astăzi cu cineva că nici nu există un interes din partea statului de a-şi vedea cetăţenii mergând la psiholog, conştietizând anumite lucruri despre el. Atunci ce ar mai putea “conduce” ei?
September 2nd, 2009 at 10:11 pm
Cred ca un astfel de indrumar va fi extrem de util; altfel, multi clienti vor suferi dezamagiri crunte la un capitol cat se poate de sensibil si important.
September 3rd, 2009 at 9:29 am
ahhh, pot să-mi vărs şi eu năduful? mă calmasem, dar postul ăsta îmi face poftă.
păi, nu am întâlnit nimic ieşit din comun, decât un anunţ pe un site cunoscut de joburi, cu titlul “program de practică psihologică: cabinet individual de psihologie”, cu o descriere aparent completă, aiming explicit la “studenţi care au obligaţia de a desfăşura activităţi de practică” sau absolvenţi de psiho care doresc să se perfecţioneze.
ok, so far, probabil din descrierea publicului-ţintă trebuia să deduc o incongruenţă cu titlul…dar eu n-am făcut-o. aşa că am comunicat cu persoana de contact, ne-am întâlnit, mi-am cunoscut colegele de grupă de studiu şi am ajuns la cabinet, unde urma să se desfăşoare programul de practică în PSIHOTERAPIE.
…unde mi s-a înmânat mapa cu materiale şi adeverinţa şi mi s-a comunicat foarte firesc “bănuţii îi puteţi aduce şi data viitoare”.
ei bine, acuma:
1. independent de cât cunosc eu sau nu din realităţile sistemului etc, îmi este clar că anunţul respectiv induce masiv în eroare, oricine orice ar riposta. cu atât mai mult cu cât NICI în comunicarea ulterioară nu s-au oferit detalii relevante, gen “acesta este un curs plătit” sau worth knowing, gen “cabinetul este in judeţul ilfov”. …mă îndoiesc că a whole bunch of psychologists au considerat fireşti şi corecte lipsa de transparenţă şi reţinerea sau omisiunea de informaţii esenţiale.
2. deşi contextul este unul informal, consider corect şi chiar normal ca persoana care, pe lângă teorie, ne împărtăşeşte exemple din propria expeienţă de psihoterapeut, să păstreze un anumit nivel de…respect, nu ştiu cum să-i spun, faţă de cazurile prezentate. pentru că una e să comentezi între colegii de branşă “căuta o femeie ca mă-sa” sau “şi asta s-a speriat”, şi alta e să o faci într-un grup de “învăţăcei”, dealtfel de la 34 de ani în sus, care se presupune că preiau de la tine şi elemente de conduită şi atitudine, nu numai cunoştinţe.
acuma nu ştiu. poate gândesc prea rigid. deci, cum e?
(pentru că, deşi persoana mi-a plăcut, la ea ca profesionist nu m-aş duce să mă consilieze, dacă aş asculta înainte modul în care face referire la clienţii ei. nu era ceva cras… era stilul de a se referi la clienţi, care mi-a inspirat mai degrabă o lipsă de empatie, o ignoranţă, o delăsare… ca şi când doar îşi făcea treaba când îi asculta pe oamenii ăia, aşa ca pe orice altă treabă.)
3. iar chestia asta m-a enervat: ne preda un curs de psihoterapie, împărtăşindu-ne din experienţa personală şi a colegilor privind sesiunile de terapie, deci nu simple şedinţe de consiliere, în calitate de psiholog.
iar când mă uit pe adeverinţa deja primită “de practică”, observ că de fapt fac practică “sub îndrumarea unui psiholog practicant”. da eu nu vreau să-mi împărtăşească din experienţa de psihoterapeut un psiholog practicant. să-mi mpărtăşescădin aia de psiholog. şi nu vreau ca un psiholog practicant să ofere servicii de psihoterapie. să ofere consiliere psihologică şi atât!
dă-o-n mă-sa. sunt eu rrrău neracordată cu realitatea, sau sunt prea multe incongruenţe în povestea asta?
nu ştiu mai departe, am plecat după o oră ca să nu mă mai întorc, pentru că mă simţeam prostită şi în plus informaţia fusese prea diluată până în momentul ăla şi pentru un curs universitar, darămite pentru un curs plătit…de practică psihologică. (îs studentă la psiho în buc.)
September 3rd, 2009 at 3:38 pm
Am fost suparata mult timp ca dureaza atat de mult formarea in psihoterapie, simteam o nedreptate, cum ca atatia oameni care au avut norocu de-a prinde perioada in care se ajungea psihoterapeut cu usurinta au reusit sa devina, si eu care am avut ghinionul sa fiu mai tânãrã, trebe sa fac peste 10 ani de formare ca sa pot fi “psihoterapeut plin”, vorba ta. M-am suparat si am refuzat sa mai fac vreo formare, m-am interesat de-o facultate de constructii, si-am zis ca da-o-n colo de psihoterapie, sa faca cine chiar are ambitie.
Ulterior insa am descoperit diversi fosti colegi de la formare (intre care chiar si cu tine am avut prilejul cu ocazia unui AT Bucuresti), care sunt si acum in formare desi au inceput cu multi ani inaintea mea si am decis sa fac ca ei, zic: devenirea terapeutului dureaza timp si ca nu trebuie sa constea intr-o asteptare a momentului de libera practica, ci supervizarea le permite sa munceasca cel putin part-time in domeniul preferat, ca in cealalta parte a timpului sa-si ia alt job din care sa traiasca si sa isi plateasca aceste formari.
Eu ca viitor psihoterapeut, care voi ajunge poate peste zeci de ani doar, din cauza ca n-am ambitia de-a obtine formalitatile necesare in timp util, imi vad de jobul meu tangential domeniului, iar plafonarea o evit prin aceea ca ma duc la formari de indata ce-mi iau mizerabilul salariu si scad din el chiria si intretinerea. Mai tinem post si cand nu e, mai amanam turismul pt la batrinete, facem ce putem pt ca auma hobby-ul sa fie formarile in psihoterapie.
September 3rd, 2009 at 6:40 pm
@ Eva: Eric Berne obisnuia sa invite la prezentarile de caz tinute in fata altor profesionisti chiar pe pacientul al carui caz il relata. Cred ca asta e o regula buna pentru prezentarile de caz – “sa prezinti munca ta cu un pacient/client ca si cum acesta s-ar afla in sala atunci”.
@ ank: cred ca toata viata muncim la acest scop – sa devenim psihoterapeuti plini
September 6th, 2009 at 5:53 pm
apropo de unele centre de perfectionare, programe etc…. sunt patita din realitatea proprie, cand s-a nimerit sa fac si eu cunostinta cu oameni nepotriviti : practica lor era sublima, competenta lor era sublima, rezistenta la stres si adaptarea la situatie prin detasare la fel -sublime, dar lipseau cu desavarsire (unde e Caragiale azi…!?!? ). Simplul fapt ca aveau hartia la mana….si tot nu te ridicai la rangul lor in timp ce unii, printre care si eu, isi tocisera ani de zile pe bune coatele pe bancile facultatii, la voluntariate si alte cele…. Simt un gust amar recitind acest post. Si imi aduc aminte de Jacques Salome (am terminat fac si master in asistenta sociala la Cluj si nu, nu fac niciun tam-tam) , discutam cu colegii la serviciu…nu auzise niciunul de el,,,,! si se presupune ca unii dintre ei sunt as.soc (au studii postliceale, formare ciuciu)….. sistemul e “sistem” cica. Nu am ambitia sa fiu perfecta in meseria mea, am ambitia sa fiu sincera si realista si sa raman autodidacta pana oi muri. Aaaa, si chiar sa aplic ceea ce continuu sa invat, dar adaptand mereu la timp si schimbare si la realitatea fiecaruia.
September 6th, 2009 at 5:54 pm
am un specimen la serv, care confunda psihologia cu psihoterapia….;-)
September 7th, 2009 at 10:32 am
@ Jamilla: bine ai venit in lumea celor nemultumiti de sistem. Mai ramane sa-l schimbam. Cumva. Din exterior sau din interior.
September 8th, 2009 at 12:07 am
Eugen, am trecut la un moment dat prin facultatea de psiho cam ca o gasca prin apa dar nu am putut sa nu retin, (datorita scrierilor pedant-academice ale lui Mielu Zlate
, ca psihologia inca isi cauta o definitie a obiectului de activitate. Se pare ca putini sezizeaza ca psihologia este, daca nu singura, atunci dintre putinele discipline in care clasa observatorilor se suprapune cu cea a obiectului observat si ca insusi actul de observare presupune o modificare a observatorului. E un fenomen similar cu ce se intimpla in fizica subatomica unde interactiunea inerenta actului de observare modifica rezultatul astfel incit acesta inceteaza a mai fi determinist.
In aceste conditii simpla “certificare ” singulara a unui psiholog nu reprezinta decit certitudinea ca el nu mai este 100% ceea ce era inainte de a fi supus interactiunii actului de certificare (sau a analizei script-ului propriu )
Certificarea unui psiholog terapeut ar trebui sa fie un proces continuu de evaluare a integritatii structurale a acestuia si nu un simplu chestionar static ca in cazul disciplinelor stiintifice uzuale (de ex. geologie sau matematica) care nu postuleaza interactiuni intre observator si obiectul observat.
Poate suna cam criptic ce am vrut sa spun dar un psiholog azi si acelasi psiholog dupa 100 de intalniri trapeutice sigur nu mai sunt unul si acelasi om..
September 8th, 2009 at 9:52 am
@ Serby: sunt de acord cu ce spui si chiar mai mult – psihoterapeutul are o pozitie si mai implicata decat cea a unui cercetator in fizica. el nu deschide o cutie sa observe de la distanta. nu admira quarck-ul din spatele oscilometrelor. Si, da, supervizarea/intervizarea regulata fac parte din pregatirea continua a oricarui psihoterapeut (sau asa ar fi normal). Totusi, la fel ca in fizica, acest inter-schimb, amprentarea reciproca a clientului si terapeutului nu presupun nici contopirea, nici disolutia unei realitati comune. Putem cunoaste. Principiul incertitudinii al lui Heisenberg nu se aplica in psihoterapie.. pentru ca daca nu stim, putem crea, putem co-crea.
September 8th, 2009 at 9:59 pm
Eugen, ma intereseaza foarte mult tema din ultimul tau raspuns fiindca tot aud in jurul meu exact genul asta de critici la adresa terapeutilor – de fapt nu poti sti ce e in mintea unui om, terapeutii de fapt manipuleaza, de fapt nu exista “vindecare”, e doar o iluzie etc.
Nu sunt de acord cu parerile astea dar nu sunt nici 100% impotriva. Din cauza asta m-ar interesa foarte mult sa dezvolti tema intr-un post intreg. Propunere
September 9th, 2009 at 1:44 pm
@ qoa: de acord. am nevoie de timp sa ma gandesc. sa-mi trec in revista “iluziile”
September 9th, 2009 at 7:52 pm
Pai na, astept. Ma iluzionez si eu cum pot pana atunci.
Adevarul e ca domeniul terapiei nu va putea fi niciodata “curat” fiindca e vorba de interactiune intre oameni. Nu poti spune ca nu exista sugestie, influente nefaste etc oricat de etic si profesionist ar fi terapeutul.
September 9th, 2009 at 9:42 pm
Eugen,
Sper sa nu te superi, dar si mie mi-ai zis ca vei dezvolta subiectul intr-un post.
Era in comentariile/discutiile purtate la “pentru psihologi”.
Stiu ca esti ffffff ocupat, dar daca vei avea timp, pe mine chiar m-ar interesa punctul tau de vedere.
September 9th, 2009 at 11:15 pm
@justme: multumesc ca mi-ai reamintit. Si, sa stii ca mai am datorii si de pe mail de la persoane care asteapta un raspuns la probleme personale. Oricum, a promise is a promise
Am trecut in agenda.
September 10th, 2009 at 12:44 pm
Aaaa, bataie! (daca nu e acelasi subiect, desigur)
September 17th, 2009 at 5:35 pm
Pana sa raspunda Eugen, m-am gandit sa scriu eu din reflectiile mele pe aceasta tema, sa inceapa o discutie, sa dau motiv sa ma contrazica sau sa ma aprobe cineva — cum altfel s-ar putea clarifica lucrurile daca nu in dialog? Simpla mea prezenta aici cu aceste comentarii s-ar putea sa fie un suficient imbold pt Eugen sa scrie despre subiect — Eugen te provoc sa imi spui ca gresesc, sau ca am dreptate
Voi avea o replica intotdeauna fara pretentia ca replicile mele sa fie adevaruri ultime, ci doar seminte de dialog.
Prin ce-am scris mai sus cred ca dau un prim exemplu despre ceea ce vreau sa comentez aici. Psihoterapia, dupa cum vad eu lucrurile, este ceva ce SE produce, nu ceva ce CINEVA produce. De-asta daca este cadrul potrivit, intalnirea a doua persoane oarecare poate sa fie foarte terapeutica pentru ambele persoane sau pentru unul dintre ei — depinde cine sufera de-o rana sau alta.
Sufletul omului se “vindeca” de ceea ce e rana, daca acesta primeste tratamentul. Iar un terapeut te trateaza… te trateaza in primul rand altfel decat ceilalti oameni pe care ii cunosti: cu respect, nici mai mult nici mai putin decat ti se cuvine ca fiinta umana. Suntem obisnuiti ca oamenii sa ne raspunda intr-un anumit fel, c-am trecut prin multe situatii sociale incat ne-am OBISNUIT cu ele si ne-am OBISNUIT sa reactionam la ele cumva. Si venim la terapeut — care e si el om si iaca e o situatie sociala si asta — dar vedem ca la emotiile noastre, si la furiile noastre, si la tristetile noastre, si la glumele noastre, terapeutul reactioneaza oarecum neasteptat.
Ma gandesc ca teama de psihoterapeut sau reticentele fata de el au un rost pentru persoana care le traieste, pe de alta parte ele sunt un bun punct de pornire a discutiei, a negocierilor de sens si reguli, a relatiei de incredere.
Ma mai gandesc ca terapeutii au trecut prin propria lor terapie si ca au vazut ce inseamna acel gen de ascultare, acel gen de abordare, acel gen de efect pe care terapia il poate avea asupra lor insile, si asemenea masajului, ei pot sti ulterior ca “manevrele” specifice invatate la cursurile de terapie pot avea efecte foarte benefice daca sunt utilizate corect, si mai pot sa sti ca folosirea de “manevre” de orice fel nu se inscrie intr-un lant cauzal unidirectional ci ca depinde de modul in care le recepteaza si primeste sau respinge insusi clientul. Cine a fost client la randul sau, stie. Stie ca terapeutul nu are putere mai mare in relatie, decat daca asa alegem sa credem, desi el ne reaminteste iar si iar ca deciziile ne apartin.
Si daca deciziile ne apartin, ce rost are terapeutul? Pe care nici nu l-as numi terapeut (dar e un titlu formal)… Are rostul ca daca ii platesti pt timpul acordat, poate sa te invite intr-o relatie sanatoasa, cum poate n-ai avut parte niciodata, fara sa iti dai seama.
September 20th, 2009 at 5:23 pm
quote ank: ” ..ce rost are terapeutul? Pe care nici nu l-as numi terapeut (dar e un titlu formal)… Are rostul ca daca ii platesti pt timpul acordat, poate sa te invite intr-o relatie sanatoasa..”endquote.
E foarte alunecoasa afirmatia asta.. Eu cred ca intre normalitatea relatie cu terapeutul si plata e un mic conflict.
) dar asta e doar un substitut pentru afectiunea si pasiunea reala.
E ca si cum ai spune ca platind pentru sex vei fi invitat la o partida sanatoasa cum poate n-ai avut parte niciodata..
Tot asa, platind pentru terapie, ai la un moment dat tendinta sa contabilizezi prestatia (o fi facut terapeutu’ asta terapie de toti banii, ca mai mult a tacut si am vorbit eu..)
E adevarat insa si ca nu prea multi terapeuti vor accepta sa te asculte pe gratis..
Eu i-am spus odata terapeutei mele de atunci, ca mi se pare groaznic sa trebuiasca sa o platesc pentru ca sa stau de vorba cu ea, si ca asta e un compliment, pentru ca imi placea ca persoana.
Cu siguranta insa nu a luat-o ca un compliment, desi eram cit se poate de sincer..:)
September 21st, 2009 at 11:19 am
@serby: ai dreptate, e un compliment foarte frumos.