doamna motoc
un comentariu la un editorial de i. lupea
la inceput a fost mirarea.. dupa ani, zeci de ani in care coruptia guvernamentala nu ridica semnificativ nici rating-urile televiziunilor, nici sprancenele co-nationalilor mei, ceva se schimbase.. societatea civila, grupurile politice, oamenii de pe strada, cei care scriu pe bloguri si pe peretii bucurestiului, chiar si clientii in scaunul de psihoterapie vorbeau despre ministra ridzi, erau scandalizati si isi manifestau activ nemultumirea, ii cereau demisia.. demisie care a fost anuntata live si repede minimalizata, pentru ca, s-a decis, spectacolul nu trebuie sa se termine chiar atat de repede.. nu inchizi o mina de aur dupa primul kilogram de metal pretios extras.. nu renunti la o victima cat timp multimea mai are pietre in mana.
si ma mir.. ma mir ca nici termopanele lui nastase, nici cei 800 000 de euro dati de nicolaescu pentru campania de prevenire a fumatului, bani inmanati cu nonsalanta doamnei radulescu si sotului ei, proprietar de panouri pe care odinioara se intindeau cearsafurile cu reclame la tigari, nici alte chiverniseli mai mici sau mai mari din bani publici nu au suscitat atata interes si oprobiu public.
in psihoterapie, cand o reactie depaseste cu mult standardul de intensitate manifestat pana atunci in situatii similare.. acest fenomen are o semnificatie.. el reprezinta ceva pentru persoana care l-a produs.. in limbajul de zi cu zi, spunem ca “am apasat un buton” sau “l-am lovit unde-l doare”.. “l-am calcat pe batatura”. ce buton a atins, cu stiinta sau cu nestiinta, doamna fost ministru ridzi si de unde atata furie justitiara intr-o societate obisnuita cu faptul ca bugetul public este ceea ce ramane dupa furturile comise de cei alesi sa-l administreze, in majoritate covarsitoare barbati? care este batatura noastra?
daca privim in urma, doamna ridzi nu este nici pe departe initiatoarea vreunui trend. elena ceausescu a reprezentat, in imaginarul multora din cei care au acum peste 50 de ani sursa raului si unealta de pervertire a intentiilor, in fond bune, ale sotului ei, prea slab pentru a i se opune. cunostintele mele de istorie si sociologie nu-mi permit sa fac o excursie in bestiarul inconstientului colectiv romanesc.. probabil ca am gasi acolo si alte figuri – mona musca, elena lupescu, ana pauker.
este posibil ca in momentele de criza, poporul roman sa simta nevoia de a purcede la ritualuri sacrificiale carora le cad victima femei?
toate aceste femei au in comun o relatie ambigua cu un barbat aflat in pozitia de a exercita puterea in mod abuziv (in ordine inversa, g.g. dej, carol al doilea, t. basescu). ele sunt partase la actul de abuz, fara a fi sursa unica a abuzului, desi ajung in final sa fie identificate de mase cu abuzul. as mai adauga si ca tocmai barbatii alaturi de care sunt partase la abuz sunt tocmai cei care permit sau regizeaza linsajul public.
ma grabesc sa ies din consideratiile de natura istorica si sa revin la “castravetele meu”.. din punct de vedere psihologic, linsajul public al femeilor ca anxiolitic pentru mase in perioade de criza nu este o inventie romaneasca. adesea copiii abuzati de tata simt o furie mult mai mare fata de mama care a asistat la abuz decat fata de tatal care a initiat si orchestrat abuzul. filmele cu succes la public prezinta adesea situatia in care pozitia super-eroului (prea puternic pentru a fi invins intr-o confruntare directa) este subminata prin rapirea, uciderea sau siluirea partenerei acestuia. in final, eroul iese intarit din aceasta infruntare. gabi, colegul meu psihanalist, ar spune ca tine de specificul complexului lui oedip intr-o familie abuzatoare. un sociolog ar spune ca acest fenomen tine de misoginismul (ginofobia) societatilor primitive.
eu ma uit la cine are de castigat. in cazul ridzi, singurul castigator real este traian basescu. noi, societatea romaneasca, triumfatori ca, iata, (ni) se face dreptate, nu vom primi satisfactia pe care o cautam. in schimb, cream un complex oedip inversat, in care ne omoram mama si continuam sa ne veneram tatal si aceasta situatie ne va adanci confuzia si disperarea.
eroarea fatala (pentru cariera sa politica) a doamnei ridzi este ca nu a tinut cont ca, in romania, pacatele femeilor se cantaresc cu alta masura decat pacatele barbatilor.
ce spune depre traian basescu faptul ca, in doua randuri, si-a consolidat forta de seducere a societatii romanesti prin sacrificii ritualice de femei?
ce spune despre noi, cei care luam parte la aceste lapidari?
July 17th, 2009 at 12:39 pm
hm, nu ma gandeam ca ti se potriveste asa bine si comentariul politic. am savurat articolul
July 17th, 2009 at 12:43 pm
si cred ca ti-a sta bine ca editorialist intr-un ziar mare. sincer
July 17th, 2009 at 12:52 pm
este un comentariu psiho-politic
July 17th, 2009 at 12:55 pm
cat despre editoriale in ziare mari.. presa in romania si-a trasat misiunea de a gasi vinovati, tapi ispasitori, din aratat cu degetul spre o persoana publica. daca arati cu degetul spre cel care cumpara ziarul.. nu da bine.. nu vinde bine.
July 17th, 2009 at 11:17 pm
excelent articolul! mi-a placut.:)
July 23rd, 2009 at 10:16 pm
Scrieţi ca şi când abia odată cu scandalul (de o neruşinare, cu adevărat, fără precedent) Ridzi presa noastră a început să se preocupe de actele de corupţie ale celor care ne conduc. Degeaba, sună forţat, iar articolul este departe de a putea ”funcţiona” ca editorial în orice ziar autohton, de orice orientare (fie tonomat, fie ”independent”), îmi pare rău pentru preopinenţii mei…
Scandalurile de coruţie la nivel înalt depăşesc, de cele mai multe ori, legile psihanalizei freudiene. Sau definiţiile psihologiei sociale. Ele sunt, pur şi simplu, nişte tâlhării ordinare (extraordinare prin efectele lor). Din păcate, dezvăluite şi dovedite doar de presă şi sufocate rapid (”minimalizate”, cum scriaţi dv, sau muşamalizate) în justiţie (vezi recentul raport european,TOT defavorabil, deşi trăim sub administraţia eroului justiţiar Traian Băsescu).
Ştiind că avem o presă, în general, tranchilizată, flămândă de fonduri pentru a supravieţui, execuţiile politice nemiloase pe care le mai pune aceasta în scenă (vezi lăudabila iniţiativă a GSP) sunt singurul ”tratament” adecvat aplicabil clasei de tîlhari de care aminteam mai sus. Femei sau bărbaţi politici, taţi primordiali sau mame falice, je m’en fous.
Analiza dv este doar interesantă, este o speculaţie care, da, se citeşte cu plăcere, gâdilă intelectul. Dar păcătuieşte printr-o excesivă relativizare a efectului Ridzi asupra unei societăţi suprasaturate moral şi împovărate financiar, fiscal, de numeroase asemenea tunuri (despre care, vă voi dezamăgi, s-a scris cu tot atâta aplomb!). Un corupt este ceea ce-l defineşte însuşi apelativul, mai întâi: un individ aflat în afara legii, legat de interese obscure, presat de clienţi şi cotizanţi să-şi plătească susţinerea pentru scaunul de parlamentar, etc, şi abia apoi ”o femeie” sau ”un bărbat”. A vorbi aici despre o iluzorie ginofobie este un fel de a căuta în mod penibil un refugiu în care Ridzi să se poată aciua pentru a putea povesti, peste ani, nepoţilor săi post…postmoderni cum ”pe vremea ei” a fost pusă la zid pentru ”simpla vină” de a fi fost femeie.
Doar în societatea noastră, doar electoratul băştinaş, nu sancţionează la vot decât cu maaare întârziere, cu infinită inerţie, partidul aflat la putere (indiferent de numele şi orientarea lui), care tolerează asemenea scursuri în sânul său şi le mai şi apără, făcând scut parlamentar în jurul lor. Scriu asta ca reacţie la afirmaţia dv cum că T.Băsescu ar avea de câştigat din afacerea pomenită aici. Da, probabil că va avea numai câştig, ironic sau nu, deşi suspecta este membră e frunte a puiului său politic – PDL. electoratul nu e în stare să facă rapid aceste simple asociaţii între partid şi preşedinte, pe motiv, mai ales de… hăhăhă simpatic.
Nu ştiu unde vedeţi dv, de asemenea, depăşirea unui ”standard de reacţie” în cazul Ridzi…Citiţi zilnic presa? Sau numai când se scrie despre puţinele doamne (doamne?) din politica românească? Pentru că, vă asigur, am mai avut ocazia unor campanii cel puţin la fel de ”virulente” şi la fel de îndreptăţite. Şi despre Năstase s-a scris la fel, cu efecte zero asupra justiţiei (pentru că nu presa împlineşte judecata). Ce ar fi fost Watergate fără campania de presă vehementă care a urmat? L-au chinuit ani de zile şi pe Tăriceanu pentru răzgndirile sale de doi lei.
Doar pentru că Rizdi este una dintre puţinele românce care au fost promovate (ante sau postrevoluţionar) la nivel înalt nu văd de ce am trata situaţia cu mănuşi. Ca să prezervăm aparenţele? Ca să subliniem că femeile-s mai vulnerabile, deşi emapncipate nevoie mare? Ridzi se poate apăra sau acuza şi de una singură, nu are deloc nevoie de Freud în acest caz, ci de Codul Penal. Şi de un nescris cod moral.
Ce o scuză, în ochii dv pe Ridzi? Faptul că ”nici Nicolăescu nu a fost condamnat”? Ar fi pueril… Sau faptul că ”nu a iniţiat un trend”, că nu e prima, adică, ci locul I e deţinut de sinistra Ceauşească? Ar fi tot ca la grădiniţă:” – Dar, doamna educatoare, nu numai eu am spart geamul!” Vă place mai mult poporul când e adormit, fără reacţie? Mie âmi pare că a dormitat destul. Pe mine mă încântă că oamenii simpli au o opinie tranşantă (sau cum, pe nedrept sarcastic, afirmaţi: furie justitiară) despre o asemenea neruşinată tâlhărie din bani publici. Şi sper, înainte de orice, să îşi exercite această ”opinie” la vot, atât anul acesta cât şi la orice scrutin electoral, asupra oricărui partid politic!
OK, dv vă iese, oarecum, demonstraţia, mai sus. Dar următoarea sentinţă putea lipsi din text, îmi sună repugnant de îngăduitor şi de eronat, în primul rând:
”eroarea fatala (pentru cariera sa politica) a doamnei ridzi este ca nu a tinut cont ca, in romania, pacatele femeilor se cantaresc cu alta masura decat pacatele barbatilor.”
Permiteţi-mi: ”eroarea fatală” a lui Iacob Ridzi este furtul. Punct. Nu sexul ei feminim, ”asuprit”, ”nedreptăţit” de societatea patriarhală românească…În curând vom pune orice eşec pe seama asta. Orice dreaptă intenţie penalizatoare o vom explica, corect politic, prin ostilitatea faţă de aşa-zisul sex slab? Iar când următorul făptaş va fi gay, desigur, asta îl va condamna, nu ilegalitatea comisă.
Dv şi Mircea Cărtărescu în acelaşi EVZ, cu idei simţitor apropiate, foarte îngăduitoare la adresa ministresei. Aveţi un companion de opinie ilustru,iată! Şi MC mai că scrie că Ridzi merita circumstanţe atenuante, doar nu a furat decat câteva sute de mii de euro. Ce e asta, nu?, ”intr-o societate obisnuita cu faptul ca bugetul public este ceea ce ramane dupa furturile comise de cei alesi sa-l administreze, in majoritate covarsitoare barbati?”
Cu respect.
July 23rd, 2009 at 11:04 pm
Verva si graba au ingaduit cateva scapari de ortografie, sper sa fie scuzate. Am scris dintr-o suflare.
August 6th, 2009 at 11:52 am
@ cristian sirb: scuze pentru raspunsul (prea?) tardiv. Sincer, ma simt mai degraba complimentat de comentariul dumneavoastra. Multumesc!
Si o explicatie: eu nu judec. Bineinteles ca un furt ramane un furt oricine l-ar comite. Nu asta ma intereseaza. Dar de ce tocmai acest furt a atras atentia societatii? Asta e intrebarea la care am cutezat sa raspund.
Ca sa fac o comparatie (fortata).. antisemitismul era prezent in multe tari europene la inceputul secolului 20.. de ce tocmai germanii au fost cei care l-au transformat in ideologie nationala? la acest gen de intrebari se poate raspunde doar cu intrebari si ipoteze. Si asta am incercat si eu aici.
Fara pretentii, doar cu sinceritate
Eugen Hriscu