lui E.
Am o problema, mare din punctul meu de vedere. Nu prea mai imi place nimic, dar absolut nimic. Aveam o multime de vise, am muncit mult si am realizat o parte din ele iar de restul nu-mi pasa prea mult. E ciudat, nu-mi mai doresc nimic asa cum imi doream inainte. Si ce ma sperie cel mai tare este faptul ca ma intreb cum este sa se termine totul. Cand merg cu metroul ma retrag de pe margine pt ca ma tem de ce as putea face odata aflata acolo. Mi se intampla la fel la trecerile de pietoni. Doar un pas si urmeaza doar liniste… Imi dau seama cat de nerecunoscatoare sunt pentru tot ce am si asta face lucrurile si mai dificil de suportat. Nu-mi dau seama cu ce am gresit si unde am gresit. Nu-mi dau seama de ce sunt asa cum sunt. Am incercat sa ma schimb… dar nu prea am reusit. Orice as face, tot ramane un gol imens in sufletul meu. M-am saturat de cosmaruri si de senzatia permanenta de teama.
Nu este normal ca unui om sa-i fie frica de moarte si nu de viata? Eu de ce simt invers?
Si m-am saturat ca toata lumea sa-mi spuna sa am mai multa incredere in mine. Oare ce vad ei si nu vad eu? Intrebarea mea este: credeti ca prin psihoterapie pot gasi raspunsuri la intrebarile mele? Si solutii? Daca raspunsul este afirmativ, mi-ati putea face recomandari?
Draga E,
O sa incep cu un lucru pe care l-ai scris si cu care am fost foarte de acord – si eu ma satur uneori ca oamenii sa vina si sa-mi spuna ca vor de la mine sa le dau mai multa incredere in ei.. ca si cum eu as sta cu fundul pe un maldar de incredere in sine si tot ce am de facut este sa extrag vreo doua kilograme. Nu stiu ce-i aia incredere in sine, nu am vazut-o la fata vreodata.. si, in general, nu am intalnit doi oameni care sa aiba o definitie identica a acestui concept. Ce fac eu in aceste situatii este sa iau o fata tampa si sa intreb “ce-i aia?”.. si dupa ce ne convingem impreuna ca “incredere in sine” este inca o eticheta pe un borcan despre care nu stim ce contine, intreb “de fapt, ce ai nevoie cu adevarat de la mine?”. Nu e o rutina, dar de multe ori e un excelent mod de a incepe o conversatie. Ti-l recomand!
Vorbesti de multe lucruri – de vise realizate, vise abandonate pe parcurs, de greseli, de dorinta de schimbare, de un gol sufletesc. Aceste lucruri fac parte din viata ta, laolalta cu multe altele. Vreau sa te invit sa le pui deoparte, deocamdata, si sa iei in considerare faptul ca, probabil, esti intr-un episod depresiv. Spun probabil, pentru ca nici un diagnostic nu poate fi pus pe baza unui e-mail. Depresia este o stare (unii ii spun boala, altii tulburare.. sunt doar alte cuvinte pentru aceleasi trairi) care poate surveni oricand in viata unui om si schimbarea care urmeaza este radicala – oamenii activi devin lipsiti de energie, din veseli devin apatici sau morocanosi, din darji devin anxiosi, le tulbura somnul (adesea se trezesc mai devreme decat ar fi intentionat si, neputand adormi la loc, se gandesc la lucruri urate), incep sa contemple suicidul si sa se gandeasca “poate ca e mai bine fara mine“, “la ce bun“, “vreau sa se termine cu tot chinul asta“. Depresia nu este rezultatul unor greseli, este o stare modificata a functionarii mintii noastre.
Si pentru ca mi-ai acordat permisiunea de a formula recomandari, iat-o pe cea mai importanta: mergi cat mai repede posibil si vezi un psihiatru cu competenta in psihoterapie sau un psihoterapeut care lucreaza indeaproape cu un psihiatru. Medicatia nu este intotdeauna necesara in tratarea depresiei, dar e bine sa existe ca optiune, chiar daca nu o accesezi. Un profesionist va decide impreuna cu tine (niciodata unilateral) daca este cazul sa recurgeti la aceasta optiune. Dupa ce vei iesi din acest episod de depresie, ar fi extraordinar daca ai putea sa continui si sa te uiti la acele lucruri de care vorbeai – visele realizate, visele abandonate pe parcurs, greselile, dorinta de schimbare, golul sufletesc. Acum, urgenta (si nu folosesc cuvantul in van) este alta. Esti in pericol si este nevoie sa iesi din acest loc urat.
Poate ca sperai la alte solutii.. poate ca ai fi dorit interpretari si piste largi pentru gandirea speculativa. Va fi timp si pentru acestea. Acum e timpul sa ai grija de copilul speriat din tine, care nu mai poate face fata.
Inca ceva: in aceasta tara (si in multe altele), daca ti-as fi spus ca suferi de o tumora la ficat, oamenii nu ar ridica din sprancene asa cum o fac atunci cand cineva afirma ca sufera de depresie. E ciudat ca societatea omeneasca a ajuns sa investeasca enorm in vindecarea bolilor corpului, in timp ce problemele mintii si creierului nostru (un instrument infinit de complicat si de vulnerabil) sunt uitate, micsorate, inrusinate. Lasa vocile (de afara sau din capul tau) care spun ca doar “nebunii se duc la psihiatru” sau “oamenii puternici nu cer ajutor” sa treaca. Iarta-le, ca nu stiu ce spun. E adevarat ca, poate, ai reusi si de una singura. Poate.. Eu, cand ma pierd printr-un oras necunoscut, opresc un trecator, imi pun increderea in cunostintele lui si il rog sa-mi arate drumul. De ce mi-as pierde timpul si energia incercand sa ies din labirint de unul singur, de ce sa-mi fie mai greu, cand poate fi mai usor daca ma las ajutat..
Cu speranta ca vei alege sa-ti fie mai usor,
Eugen
July 16th, 2009 at 1:00 pm
Sunt un pic pe langa tema. “Increderea in sine” stiu ca se foloseste aiurea in every day life dar daca o iei serios nu poti sa zici ca nu inseamna nimic. Eu as intelege-o ca narcisism. De ex sa nu crezi ca valorezi ceva decat daca te iubeste un altul e lipsa de “incredere in sine” si sa crezi ca doar tu esti valoros si restul niste prosti e reversul.
July 17th, 2009 at 9:02 am
“A fi puternic inseamna si a cere din cand in cand ajutorul” – nu stiu daca am citit-o undeva sau am auzit-o intr-un film, dar pe mine m-a ajutat in viata…
July 19th, 2009 at 11:28 pm
Da, sunt de acord cu juless. Este dovada de putere sa ceri ajutorul.
Da, te-ai putea descurca si singur, insa… de ce sa nu te ajuti cu ceea ce exista? Spre exemplu, o femeie care naste ar putea naste si singura nu? cu toate astea, este muuult mai bine si mai usor, chiar si mai sigur, sa fie asistata. Nu traim singuri pe lumea asta. Este foarte important sa stim sa ne raportam unii la altii si sa ne ajutam unii pe altii.
Si recomandarea mea este sa ceri ajutor, dar nu de la psihiatru, ci de la psihoterapeut. Eu una cred ca e mai bine fara medicamente. Sau, daca se va ajunge acolo, sa fie luate pe o perioada scurta si… atentie mare la sevraj, ca poate sa semene leit cu un episod maniacal, si sa te trezesti cu alt diagnostic decat cel de tulburare depresiva. Odata intrar in ciclul asta al medicamentelor se iese foarte foarte greu.
July 19th, 2009 at 11:30 pm
A, si, cu antidepresivele, mare atentie, ca ele de fapt cresc riscul de suicid.
July 21st, 2009 at 1:13 am
@ afreuda: vorbesti din experienta directa? pentru ca informatiile pe care le sustii nu sunt corecte daca faci afirmatiile la modul general. E o diferenta intre efectele secundare ale unor medicamente (si toate medicamentele au efecte secundare) care apar la un procent mic de pacienti si efectul lor curativ.
Subiectul medicatiei merita un post separat. Multumesc pentru idee!
July 21st, 2009 at 4:50 pm
@eugen: Exista statistici care demonstreaza ca antidepresivele cresc riscul de suicid. Exista si explicatii teoretice vis-a-vis de motivele pentru care antidepresivele au acest efect.
Pe langa asta, scrie si in prospect.
Si da, am si experienta personala cu antidepresivele. Avand in vedere ca nu m-am sinucis, as putea sa ma consider un caz care infirma ipoteza. Insa ce pot spune din experienta proprie este ca gandul la suicid avea o incarcatura emotionala mult mai mica sub efectul antidepresivului, fapta nu mai parea deloc ingrozitoare si, cum in depresie nimic nu are sens si scop, dezinvestesti complet ideea de viata si de supravietuire, frica de moarte este anesteziata pentru ca antidepresivul are si efect anxiolitic, si, in felul asta capeti mai mult ‘curaj’ sa o faci. Mai bine spus, ti se anihileaza teama de a o face, care are un foarte important aport in autoconservare.
Cum spunea si ea, in momentul asta se da inapoi cand vine metroul, pentru ca ii e teama sa nu se arunce in fata lui. Ei bine, sub efectul antidepresivului, s-ar putea sa nu o mai intereseze, pentru ca factorul emotional se estompeaza foarte foarte mult.
Deci… mare, mare atentie. Sub efectul antidepresivului, odata cu disconfortul emotional dispare si teama de moarte.
September 19th, 2009 at 8:49 pm
Draga E,
Nu stiu daca interventia mea iti mai poate fi de folos cu ceva. Sper ca intre timp s-au intamplat lucruri bune pentru tine.
Pentru ca am traversat la randul meu un episod depresiv anxios destul de lung si greu de infruntat, imi permit sa iti scriu. O sa ma rezum la cateva franturi din experienta mea personala. In momentul in care am ajuns la medic nu credeam ca pot fi ajutata. Se faceau 2 saptamani de cand dormeam max. 3 ore pe noapte. Gesturi normale ale vietii cotidiene – cum ar fi imbracatul sau igiena zilnica – pareau a-mi solicita un efort de care nu ma simteam in stare. Nu puteam manca, nu-mi doream sa vorbesc cu nimeni, aveam aceeasi frica permanenta de care vorbesti tu. Aveam tot timpul un nod in gat, uneori atat de puternic incat ma impiedica sa vorbesc. Am petrecut in starea asta 3 luni de zile. Insecuritatea fizica pe care mi-a provocat-o insomnia m-a facut sa apelez la ajutor medical. Intr-o prima faza am luat si medicamente, mai ales pentru a-mi rezolva problema cu somnul. Cat despre antidepresive, personal nu am simtit efectul lor, desi am respectat intru totul recomandarile medicului. Acesta din urma mi-a lasat libertatea de a le intrerupe oricand dupa perioada minima de care se presupune ca e nevoie pentru ca ele sa isi faca efectul. Nimic nu a fost miraculos, nu s-au schimbat lucruri semnificative peste noapte. Dar viata mea a revenit la un ritm pe care eu il consider normal. Fac azi lucruri pe care nu credeam sa le mai pot face vreodata. Mai mult, am reusit sa fac lucruri pe care nici nu visam ca le voi indeplini. De un an si cateva luni am inceput o cura psihanalitica ale carei rezultate le simt intr-o maniera extrem de placuta. Daca spun acum ca episodul depresiv prin care am trecut mi-a schimbat viata in bine o fac numai pentru a te incuraja.
April 13th, 2010 at 11:57 pm
Buna seara, si spun asta ca ora imi arata 23.34 cand m-am decis sa imi scriu gandurile unei persoane straine si anume tu, in speranta ca ma poti ajuta,este prima oara cand cer ajutor,nu imi sta in caracter sa cer ajutor ci tot timpul am dat.Incep prin a ma descrie si a da cateva informatii despre mine si apoi voi inchide cu frustrarea pe care o am si nu vreau sa imi pierd sperantza care palpaie intemitent ca un semnal melancolic beat.Sunt o fiinta foarte sensibila dar care urasc sa arat,am aparut in viata mamei mele pe 20 martie ’82, cu 28 de ani in urma, in viata pot spune ca am simtit lipsa doar a tatalui in rest nu am avut lipsuri sau deceptii, mama mi-a creat un univers bland,frumos colorat,foarte bun si calculat,am terminat facultate si master in contabilitate si audit si lucrez cu norma intreaga de zece azi,sunt sef contabil si sunt o perfectionista.Acesta ar fii descrierea mea, dar totusi fara un amanunt,mi-as fii dorit sa fiu psiholog,am un defect ca sa nu o numesc calitate de caritate,daca cineva vine si imi cere ajutorul simt nevoie sa il pun pe primul plan si sa ma dau peste cap si sa pot sa fac ceva pentru el perfect,intodeauna am fost in competie cu mine ,nu am privit parte goala a paharului am luptat pana la ultima picatura.Problema este ca in momentul de fata simt nevoia de ajutor, sunt beata de durere,tot mai multe dezamagiri din partea persoanelor care le-am schimbat viata sau le-am ajutat cand au avut mai amre nevoie ,am facut cum mi-a dictat inima ca sa pot simtit ca eu le-am relvat durerea sau nevoie de…aici vorbesc de material si spiritual.Intr-un final s-au adunat foarte multe dezamagiri ,rani datorita rasplatei pe care am primito,fie ca am dat material(bani,functii..) sau spiritual(timp,sprijin…)nu ma mai regasesc printre oameni,am devenit foarte sensibila,ma simt intr- junga iar capac a pus emotiile.In viata am facut multe si imi doresc multe de la viata, nu accept formula “Crede si vei avea”sau “dute la biserica si vei obtine” ci”Munceste si vei manca si vei avea si de unde da!”emotii spun,prima oara in viata mea am simtit ca nu pot controla emotiile,trec prin sedinte cu mine insumi si degeaba,nu reusesc sa imi controlez aceste stari fata de un om si anume politistul cu care dau examen auto,incerc sa fac totul posibil sa fie perfect,am dat de doua ori sala si am luat maxim in schimb la traseu cand il vad,corpul imi tremura si nu mai pot face nimic,imi ordon minti si totusi corpul face ce vrea,in acesta idee iti cer ajutor,daca poti si ai rabdare sa citesti aceste randuri pline de emotie si speranta,speranta ca tu esti parte din solutia mea.Cu tot respectul,multumesc pentru intelegere si nu in ultimul rand felicitari pentru site si pentru inteligenta pe care o degaji din fiecare expresie si fragmet de opinii si suport tehnic al sufletului uman,sunt profund impresionanta de rabdarea pe care o dai dovada.
July 10th, 2010 at 10:47 pm
felicitari pentru site si ma bucur ca exista oameni care incearca sa.i inteleaga pe semenii lor.
am citit randurile de mai sus incercand sa ma regasesc in problemele si solutiile altora…pentru ca mi.e teama de mine ,pentru ca sunt dezorientata si pentru ca nu am inca curajul sa strig ajutooorrr
July 10th, 2010 at 10:50 pm
cand o sa am curaj nu stiu
faptul ca sunt aici e un pas inainte.
multumesc