sindromul ion voda cel cumplit
toata aceasta paranghelie despre cine a castigat alegerile pentru parlamentul european are un vag iz familiar.
mi-am adus aminte de declaratia tatalui unei sportive cum ca romanii nu au mentalitate de castigator, afirmatie care, din nou, mi-a sunat familiara si adevarata.
si ma gandesc acum ca noi, romanii, nu stim sa castigam pentru ca nu stim sa pierdem.
orice alegere inseamna o pierdere. pierdem acel lucru pe care nu il alegem. si castigam lucrul pe care il alegem. daca cineva alege sa aiba succes, va trebui sa renunte la a nu avea succes, la statutul de speranta careia i se iarta inconsecventele si la lejeritatea starii de mediocritate.
spre exemplu (si ca sa raspund la o intrebare pusa intr-un comentariu la post-ul anterior) am ales sa lucrez intr-un mod profesionist si sa ma ingrijesc de binele clientilor mei, nu doar de medicatia lor. am ales sa fac psihoterapie si psihiatrie, nu doar psihiatrie si cateva sfaturi grabite pe holul spitalului. am ales sa nu particip la abuzul institutionalizat care se petrece in cea mai mare parte din spitalele psihiatrice din romania. pentru asta, am renuntat la spaga de cateva mii de lei (noi) pe luna, la privilegiul de a avea un titlu academic inaintea numelui meu si la lipsa de griji oferita de statutul de angajat al statului.
nu poti manca prajitura si sa o si ai dupa.
cu o exceptie. o singura alegere este imposibila.
un copil nu poate alege intre mama si tatal sau (sau echivalente, cum ar fi intre bunicii parentificati si parintii care i-au dat nastere). chiar daca in realitatea “reala” copilul alege pe unul din parinti, in realitatea psihologica, insa, sfasierea continua. si, peste ani, parintele “bun” cu care copilul a ales sa ramana va constata cu stupoare ca fiul/fiica manifesta comportamente ale parintelui desemnat atunci ca “rau” – in exterior, copilul a ales un parinte, in interior l-a cultivat pe celalalt. in acest fel, nu a trebuit sa piarda pe nici unul. a gasit o solutie si s-a eschivat de la a face o alegere imposibila.
si copilul devenit matur isi va da seama intr-o zi, in mall, ca sta de cateva ceasuri bune cu cu doua tricouri identice in mana nestiiind, neputandu-se hotari pe care sa il aleaga. si, in final, cu tristete si furie, le cumpara pe amandoua. si nu se bucura de nici unul.
si pentru ca toate astea trebuiau sa poarte un nume, s-au numit pasiv-agresivitate. eu ii spun sindromul ion voda cel cumplit†.
June 9th, 2009 at 6:28 pm
nu e de la asta.
nu cred ca suntem indecisi o viata intreaga (nici jumatate, nici un pic )pentru ca am fost fortati de imprejurarile unei normalitati auto-impuse de a alege o cale de compromis intre ceva si nimic.
Faptul ca am ales respectiva cale de mijloc (la momentul respectiv) e chiar de bine. Inseamna ca incepem cu ceva personalitate.
Dar nu neg ca suntem indecisi si ca asta ne impiedica sa castigam.
Doar ca nu e de la incapacitatea de a pierde.
Poate ca indecizia vine din lipsa unei structuri, dintr-o lipsa de informatie practic. Nu cred ca stim sa castigam decat intr-un singur fel. Sau doua.
Daca situatia ne permite sa aplicam sablonul de cunostinte pe respectivele circumstante – atunci e ok. Daca nu – atunci o imbulinam. Si suntem indecisi. Poate ca am putea castiga mana – dar nu stim cum. Si ni s-a infipt in cap de la varste fragede
ca nu poti castiga DECAT ASA. Atunci, cand nu e ASA, inseamna ca pierzi.
Si ne trezim ca de fapt ne depasim cu mult conditia, deci castigam, intr-o multime de instante. Dar traim cu impresia ca pierdem.
E mai greu sa castigi decat sa pierzi.
Exemplu:
Poate ca nu mergem la concursurile potrivite. Poate ca n-ar trebui sa ne consideram perdanti in competitii unde nu e locul nostru (si ne ducem doar pentru ca unei alte generatii i-a picat cine stie ce sport cu tronc si s-a hotarat sa clasifice restul generatiilor dupa cat de bine se descurca la jocul ala)
June 9th, 2009 at 9:01 pm
E haios ca si postul asta e pe un subiect care ma preocupa foarte mult. Cel mai mult in momentul asta. N-ai idee cat de bine inteleg ce spui, dar na, n-o sa ma apuc iarasi de confesiuni
. Vreau doar sa subliniez ca e foarte adevarat sindromul Cumplit Voda.
the real qoa
June 9th, 2009 at 10:43 pm
Si… si ce facem in acest sens ?
June 10th, 2009 at 11:23 am
@ iselin: ce raspuns te astepti sa primesti din partea unui psihoterapeut…?
June 12th, 2009 at 12:56 pm
Citind textul asta mi-au venit in cap 2 idei:
1. de ce nu reusesc sa ma conving sa divortez de vreo 3-4 ani incoace. (pentru ca stiu ca copilul meu va duce lipsa unui tata)
2. sindromul asta de care vorbesti se acutizeaza pentru ca ni se ofera atit de multe choice-uri. prea multe. Si nu sintem invatati cu asta.
June 15th, 2009 at 12:39 pm
De cele mai multe ori copiii sunt procreaţi fără siguranţa oferirii spaţiului armonios de care au nevoie aceştia.Citeam legat de creşterea copiilor un studiu făcut nu mai ştiu pe unde-releva faptul că în acea zonă nu erau acte de violenţă, divorţ, etc.Copiii erau crescuţi de mici lângă părinţi, adică erau în primi ani de viaţă “nedezlipiţi” de corpul mamelor,orice făceau acestea.
Nu li se făcea program de masă, pentru că ştiau cât au nevoie să mânânce, nu dormeau în paturi separate şi erau lăsaţi după câţiva ani să înveţe să se descurce singuri.În momentul în care erau născuţi, nu erau separaţi de mamă, aşa cum se face acum.
June 17th, 2009 at 2:11 pm
Nu pierzi decat daca ai credinta ca ai pierdut. Sunt alegeri pe care le facem, constient sau nu, si care ne dicteaza drumul in viata. Momente cheie care ne arunca dintr-un adevar in altul, dintr- o dimensiune in alta. Asta inseamna ca pierdem milioane si milioane de “lucruri” in fiecare zi. Un gand de genul asta m-ar face sa nu mai fiu in stare sa-mi cumpar ceva de mancare. Pentru ca nu m-as mai gandi decat la tot ce pierd daca aleg acel ceva
Cred ca m-as simti pierduta intr-o astfel de realitate. Am ales de multe ori sa nu petrec timp cu puiul meu mic – aproape 2 ani – pentru ca am avut de sustinut un examen. Sau pentru ca zilele de la serviciu au devenit interminabile. Si am ales, in alte dati, sa fug de la birou in timpul zilei pentru ca imi era dor de manutele mici cu care sunt mangaiata cu dor pe obraji sau impunsa in ochii cu mare curiozitate. Acum m-am gandit la toate orele petrecute departe de copilul meu si imi vine sa plang. Si la toate proiectele mele din vis la care am renuntat pentru ca am ales sa stau langa el. Nu vreau sa ma simt sfasiata. Nu vreau sa vreau sa mor de neliniste si dor in fiecare moment. Nimeni nu poate sa fie tot. Asa ca suntem cate putin din fiecare. Chiar daca astazi sunt mama, maine “femeie de cariera”, poimaine studenta si, din cand in cand, un simplu cautator pe internet sau in carti.
August 1st, 2010 at 7:51 am
cunosc un copil care a fost ferit si protejat de parintele ‘rau’, si care a fost sfatuit sa il respecte cu bune si rele, si care apoi la maturitate a fost nevoit sa-l re-cunoasca in sinea sa, sa-l incorporeze in haul launtric; este foarte greu sa privesti un adult de 20 si ceva de ani chircit in pozitia de fetus in pat plangand ca un copil de 6 ani ce isi asteapta tatal care nu mai vine asa cum a promis deunazi; poate ca furcile caudine sunt lapte si miere pe langa demonii interiori …