top 10
In aceasta dimineata, cuvantul Naltrexona figura in yahoo top 10 searches.
Naltrexona este un medicament care scade pofta de consum, atunci cand este asociata tratamentului psihologic al dependentei de alcool.
Mai este folosita off-label in tratamentul dependentei de heroina.
apropo de normalizare..
April 16th, 2009 at 10:55 pm
Imi pare rau sa te dezamagesc dar astfel de “urcari in topurile de cautare sunt in general reflectarile unor alte tipuri de media cu penetrare mare, ex. TV .
Nicidecum semnul vreunei cautari a normalizarii, decit daca vrei tu sa vezi asta.
Apropos, acum la noi sunt in top cuvinte ca becali si moldova. O fi vreun semn in asta, altul decit ca sunt stirile de predilectie la TV?
Toata chestia asta cu drogurile este gresit inteleasa, apropo de schimbarea de paradigma de care vorbeai intr-un post anterior.
Ca si etichetele de normal/anormal. Mental vorbind, dar nu numai.
Droguri sunt si tigara si alcoolul si cariera si sexul. La fel ca marijuana sau cocaina.
Ele sunt usi pe culoarul lung al vietii monotone, restrictionate, anoste, fara satisfactie, fara stroke-uri cum ai zice tu.
The Doors.
“There are things known and things unknown and in between there are the doors.”
Cind cineva ajunge in starea in care isi vede viata restrinsa pe un culoar, fuge si cauta usi.
Fiecare usa are un pret si o rasplata in spatele ei.
Cariera este ieftina, trebuie doar sa te duci zilnic la munca si sa (te) ignori tot. Rasplata este iluzorie, dar pare mare in departare.
Alcoolul, sexul, sunt mai imediate si destul de intense ca sa merite putin efort. Sunt destul de scumpe insa. Trebuie sa induri dureri de cap, amnezii si alte chestii fizice dupa ce il dai pe git, sau trebuie sa induri torturi si privatiuni psihice pina o aduci in pat.
Drogul este insa ieftin si instantaneu. Ieftin in comparatie cu efectul nu cu pretul.
E pentru cei atat de insetati incit vor acum, vor mult, nu au rabdarea sadomasochista a carieristilor sau moderatia in pretentii a alcoolicilor.
Unui drogat trebuie intai sa ii dai ceva ca sa-i satisfaci setea si aici societatea s-a dovedit foarte necreativa. De ce doar metadona? de ce nu un sport dur? Sau altceva care sa satisfaca intens pe moment ca apoi sa iti revii si sa iti castigi timp pentru a-ti reevalua nevoile?
Am observat lupta ta (obsesiva uneori) cu fenomenul si ma intreb daca nu cumva ascunde o lupta interna? Daca nu e un substitut pt. o nevoie foarte personala ce nu isi gaseste “drogul” convenabil..
Ma scuzi (sau poate nu) ca sunt direct dar schimbul de politeturi e o pierdere de timp. Mai bine schimbam focuri, e mai constructiv, in final cineva va invinge si cineva va muri si se va naste o victorie pe lumea asta.
April 17th, 2009 at 9:42 am
sunt intru totul de acord cu observatiile tale, cu un amendament: oamenii consuma droguri nu doar ca sa modereze o stare negativa sau stare conflictuala; mai sunt cei care cauta sa-si augmenteze starea de bine (thrill seekers) si mai sunt oameni care cauta stari modificate de constiinta (un fel de samani mai mult sau mai putin in mizerie).
cat despre motivele protestelor si furiilor mele nu cred ca au neaparat legatura cu drogurile/consumul de substante – statul roman, sistemul roman de sanatate este atat de haotic, nedrept si stupid, incat daca as fi lucrat in domeniul diabetului, de exemplu, cred ca as fi avut aceleasi reactii. Nivelul personal in toata aceasta treaba are mai degraba de a face cu felul in care ma raportez la autoritate, in special la autoritatea care se comporta haotic, nedrept, stupid. Probabil pentru ca prima autoritate din viata mea avea adeseori momente de haos, nedreptate si stupizenie.
Asta, in termeni de psihoterapie, se cheama o auto-dezvaluire
April 17th, 2009 at 4:56 pm
Mi-a placut f mult comentariul lui serby si mor de curiozitate sa stiu care e drogul lui. daca se poate satisface…
April 20th, 2009 at 2:05 pm
Am si eu un amendament. “Thrill seekers-ii” sunt de fapt suferinzi de “mal de vivre”.
Adica tot niste amariti pe dinauntru, dar perceputi ca fiind de o conditie (materiala de cele mai multe ori) buna.
Prea usor lumea a facut un cliseu in a asocia starea materiala cu binele.
Si desi e adevarat ca precaritatea ei poate spori “raul interior” luxul sau bunastarea nu aduc automat o imbunatatire a starii interioare.
Iar drogul ca mecanism de acces instant la “senzatia finala” (oricare ar fi ea finalitatea, adica victorie, liniste, eliberare) functioneaza la fel.
“My significant first” a fost f. restrictiv, sufocant, limitativ, coercitiv si opac. Am iesit prin negare si asta m-a dus la drogul meu; conflictul urmat de victorie. fara sa imi dau seama ca si negarea e tot o intrare in joc, dar cu semnul minus.
De aici a iesit la iveala si drogul meu, dupa ce cele clasice, (LSD, marijuana, etc.) nu s-au lipit de mine, desi le-am incercat.
Drogul meu este (inca) conflictul victorios. Chiar cu sine, sub forma unui sport extrem, sau cu ceilalti, in toate formele, chiar cele pervers deghizate, cum ar fi lupta pentru bine si adevar, sau negocierea de bussiness..
De aceea intreb, atunci cind mi se pare ca de fapt motivatiile oamenilor nu sunt cele transparente.
Si pentru ca “true addiction” dispare greu, uneori intrebarile mele iau forme conflictuale.. (asta pentru cei care vroiau sa afle cum ma satisfac..:) )
April 22nd, 2009 at 2:29 pm
Multumesc mult pt raspuns. Mai detaliat si mai lucid decat ma asteptam. Foarte multa luciditate. Si in acord cu ultima fraza din postul anterior – cineva va invinge, cineva va muri – care mi-a cam dat fiori si cum nu inteleg de ce trebuie unul sa moara si altul sa triumfe pe cadavrul lui, m-a dus cu gandul exact la ce descrii aici: placerea luptei pe viata si pe moarte.
Eu nu cred ca ne putem imagina toate motivele din care oamenii iau droguri. Putem doar sa proiectam. Iar clasificarile terapeutice sunt restrictive.
Nu cred ca miile de consumatori de heroina din Ferentari (care baga in vena de pe la 10 ani) au mecanismele psihologice despre care s-a scris aici. Eu as lua ciuperci fiindca ma limpezesc, iarba cand sunt crispata, LSD pentru tripuri, ecstasy pentru feeling si energie si alcool pentru dezinhibitie…
April 23rd, 2009 at 11:33 am
Placerea luptei pe viata si pe moarte este un pic “creepy” ca descriere si fiindca nu am omorit inca pe nimeni, nu pot sa mi-o asum ad literam.
As spune mai degraba jocuri cu miza.
Jocuri in care daca nu cistigi sigur pierzi.
Jocurile cu miza trezesc, educa, intaresc omul.
Crestaturile si durerile obiective (ia-o si putin metaforic) nu doar speculative, iti dau forta si precautie in acelasi timp.
E plina lumea de luptatori de cafenea, de justitiari de monitor si de baieti cu pareri strict teoretice. Si de fete ca sa nu fiu sexist..
Toti cad in postura de copii speriati si se ascund, eventual dupa fusta sau pantalonul vreunui “semnificativ” (sef, parinte, etc.) pe care il negau pina atunci cind apare vreun joc cu miza la orizont.
Toti intreaba “ce sa facem?” nu pt ca sunt proactivi, ci ca sa isi decline raspunderea.
Nu pot participa la joc decit cel mult ca soldati.
Si totusi victoriile adevarate (si infringerile) apartin generalilor. Celor care joaca cu miza, singuri sau ajutati de soldati.
Soldatii nu fac decit sa moara. Unii ca eroi, (adica ca prostii..) altii doar ca simpli necunoscuti pe care ii mai pomeneste lumea cu o injuratura cind trebuie sa frineze ca sa le ocoleasca monumentul nesemnat pus taman in mijlocul satului in mijlocul ulitei, ca macar asa sa aiba iluzia unei oarece importante.
Cei care cistiga deobicei sunt jucatorii cu miza.
Mie imi plac jocurile cu miza.
Tocmai pentru ca poti pierde face cistigul real si.. gustos!
Atentie, creeaza dependenta. Dupa prima victorie.
April 23rd, 2009 at 12:59 pm
pai daca exista pericolul de dependentza suntem taman prompt pe blog de doctor – adicatelea – , reparatorul de pagube .. un pic gretzos ..ma rog .. dupa gustibus-ul fiecaruia !!!
si secsist ?, of, nu.. de ce chiar asa ? daca ne plac doar baietii ..
April 24th, 2009 at 11:42 am
@serby – n-am luat-o ad literam in sensul fizic. mie nu mi se pare asa educativa lupta asta pe viata si pe moarte fiindca stiu ce inseamna sa fii psihic distrus de cineva, am trait asta. Cel care o facea n avea idee de ce face, isi sustinea o idee, afisa niste dispret pentru o alegere de-a mea …lucruri obisnuite, insa eu ramaneam paralizata pentru o perioada care, doar intamplator nu s-a prelungit pe toata viata. De aici pot deduce ca “my significant first” a fost mai nasol decat al tau. Din motivul asta nu gust competitiile si acum am si acoperire ideologica – sunt corporatiste:).
Si ce daca da dependenta? Nu ma impresioneaza conotatiile negative ale diagnosticelor. Dependenta e nasoala doar daca ai altceva mai bun de facut.
April 24th, 2009 at 11:48 am
Hai sa adaug si un pic de dramatism – am cunoscut o fetita de vreo 16 ani care avea bratele numai taieturi, fiecare dupa o competitie verbala cu tatal ei. Cand el castiga ea nu mai facea nimic, era leguma pentru o luna. Cand ea castiga (mult mai rar) isi punea fluturi in par si avea chef de viata. Pe langa taieturi pe brate incercase si un tub de pastile in ultima perioada. Nu stiu ce s-a intamplat cu ea mai incolo. Ce-i drept era foarte inteligenta si avea debate skills de anu 3 de filosofie.
April 26th, 2009 at 10:00 pm
@ qoa, Are you my Pal or.. what? Vrei sa ma sperii? Eu cred ca fetita de care vorbesti e un caz “fericit” cu ghilimelele de rigoare. Macar pe ea o vede cineva si incearca sa o ajute. Cazurile cu adevarat disperate sunt cele care frizeaza “normalitatea” uite asa, ca tatal ei de care vorbesti. Sunt convins ca este un om exemplar. Un stilp al societatii si un paznic al moralei. Un tip care face ce trebuie, se comporta cum trebuie si mai ales pretuieste ceea ce trebuie. E periculos de OK, mai ales ca toata societatea e in spatele lui sa il sustina. Doar biata lui fata poate fi martor la momentele in care veninul si distorsiunea adevaratei lui personalitati transpira prin coaja perfecta. Dar ea e o biata adolescenta, ce stie ea.. tatal ei are dreptate. Nimeni n-o s-o creada, decit cineva care cunoaste cu ce se maninca situatia ei. Poate un terapeut, sau poate un vanzator de droguri care ii ofera solutia, refugiul intr-o lume virtuala, senzatii facile si efemere si salvare (salvarea sa financiara, nu a bietei fete..:)
O abordezi doar daca ai ceva concret de cistigat.
Competitia este singura solutie atunci cind nu ai luxul unei existente relaxate si trebuie sa te lupti pentru tot si nu alegi o cale autodistructiva sau renuntarea. Dar e o competitie cu propriile limite sau cu limite fizice obiective si mai putin cu oameni. Cea cu oamenii, se cheama bataie sau negociere..
Am avut surpriza sa vad cum unii fac terapie experientiala cu sporturi extreme. e incredibil cu ce rezultate. Stiu cazul unui tip care a renuntat la droguri dupa ce a facut o catarare in gheata iarna, pe un versant muntos. Stiu pe pielea mea ce e asta.. am facut demult, la Balea lac.. La sfirsit te intrebi ce probleme au oamenii si ce marunte par.. si te bucuri ca traiesti!
(Chiar l-as intreba pe proprietarul blogului daca nu vede o directie terapeutica in asta.. Eu unul as contribui cu placere.)
See you soon.
April 27th, 2009 at 12:31 pm
Hihi, ce Pal mei, hai se ne batem
.
Eu am avut un prieten cam fucked up (adica mai fucked up decat mine) care a ajuns la sporturi extreme pana la urma. Si ma infoi in pene ca eu l-am invatat sa skieze. De acolo a preluat el. Acum nu mai vorbim insa stiu ca e obsedat de sporturi si cam pentru asta traieste si de cand si-a gasit pasiunea asta e mult mai fericit. Si-a facut prieteni cu aceeasi pasiune, prietena la fel etc.
Nu stiu ce sa zic de tatal fetitei…l-am vazut, nu parea genul respectabil, mai degraba filosof si framantat. Genul de care zici tu il stiu prea bine, asa e tatal meu. muhahahaa
April 27th, 2009 at 1:00 pm
ia de aici.
(valabil si pt eugen)
http://www.2xtreme.info/whoweare/