acum 40 de ani, la Londra..
“Ceea ce veti putea oferi prin munca dumneavoastra ar putea fi descris in felurile urmatoare:
Va aplecati asupra cazului.
Ajungeti sa intelegeti cum se simte clientul dumneavoastra.
Deveniti de incredere in cadrul limitat al profesiei dumneavoastra.
Va comportati profesional.
Va preocupati de problemele clientului.
Acceptati sa fiti in pozitia unui obiect subiectiv in viata pacientului, pastrandu-va in acelasi timp ambele picioare pe pamant.
Acceptati iubirea si chiar starea de indragostire fara sa va retrageti si fara sa puneti in act raspunsul dumneavoastra.
Acceptati ura si o intampinati cu fermitate, in loc de razbunare.
Tolerati lipsa de logica, instabilitatea, suspiciunea, dezorientarea, iresponsabilitatea, rautatea, etc. clientului dumneavoastra si le recunoasteti pe toate acestea ca pe simptome ale tulburarii.
Nu va speriati si nu sunteti coplesiti de sentimente de vinovatie atunci cand clientul dumneavoastra innebuneste, se dezintegreaza, fuge in strada in camasa de noapte, incearca sa se sinucida sau chiar reuseste. Daca va ameninta ca va ucide, chemati politia ca sa va ajute nu numai pe dumneavoastra, ci si pe client. In toate aceste urgente trebuie sa recunoasteti strigatul de ajutor al clientului sau un strigat de disperare datorat pierderii sperantei de a mai fi ajutat.
In toate aceste aspecte, dumneavoastra sunteti, in limitele zonei dumneavoastra profesionale, o persoana profund implicata sentimental si, totusi, in acelasi timp, detasata prin aceea ca stiti ca de fapt nu aveti nicio responsabilitate pentru ca clientul dumneavoastra este bolnav si cunoasteti limitele puterii dumneavoastra de a schimba o situatie de criza.”
D. W. Winnicott, “Bolnavul psihic din cazuistica dumneavoastra”, 1963
Prezentare tinuta in fata Asociatiei Asistentilor Sociali, Londra
din “Procesele de maturizare”, Ed. Trei, 2004
April 13th, 2009 at 12:50 pm
Cea mai tare e “incearca sa se sinucida sau chiar reuseste”. Serenity now! Asta e din cateogoria analistul ideal, nu?
April 13th, 2009 at 1:56 pm
Winnicott, de pe culmile gloriei psihanalitice, tine aceasta conferinta pentru asistentii sociali care lucrau in 1963 in sistemul public de psihiatrie si le ofera aceste linii de conduita. Linii de conduita absolut necesare, pentru ca in uk asistentii sociali fac multe lucruri, nu doar anchete si certificate. Lucru laudabil atunci si acum, desi acum ar fi mai greu pentru ca in Romania sunt multe spitale de psihiatrie care nu au asistenti sociali. In schimb, glorii psihiatrice si psihanalitice avem.
Supraimplicarea profesionistilor in dramele pacientilor este procesul care genereaza indiferenta si raceala ulterioare. Daca rezidentul in psihiatrie ar sti sa-si gestioneze emotiile declansate de suicidul amenintat sau realizat de primul sau pacient sau, mai devreme, studentul la medicina cand asista la primul deces al unui pacient, am avea mai multa empatie in “sistem”.
Mai exista si influenta modelelor, “marii nostri profesori”, dar asta e ceva ce nu putem schimba, nu?
April 13th, 2009 at 2:19 pm
Trebuie sa stie sa-si gestioneze emotiile dar suna prea de lemn fraza respectiva. Pana la urma multi rezidenti in psihiatrie si psihiatrii stiu doar sa fie indiferenti, sa puna un ecran profesional intre ei si pacienti. Asta e si modelul maestrilor, nu?
Tot Winnicot spunea ca nici nu se prea poate altfel din cauza presiunii enorme pe care o suporta psihiatrii.
Zici ca supraimplicarea genereaza raceala ulterioara? De care parte? Cred ca de cea a dr ilor pe principiul epuizarii?
April 13th, 2009 at 3:53 pm
Frumoasa si buna cuvantare… Mi se pare empatica, Adulta si foarte well balanced.
Mi-am adus aminte prin opozitie de medicii din cartile lui Alice Miller, despre care scria ca nu treceau mai departe de simptom si medicament.
Mi-a placut in mod special “Acceptati sa fiti in pozitia unui obiect subiectiv in viata pacientului, pastrandu-va in acelasi timp ambele picioare pe pamant” si ma gandesc ca uneori va fi dificil.
April 14th, 2009 at 4:38 pm
am un prieten foarte bun care este kinderarzt si cum am ramas umpic cuplata la articolul “biberonul” (care este simbolul unui “trostspender” – adica -, obiectul care daruieste consolare/liniste/protectie ) mi-am amintit cand imi spunea adesea ( in pragul epuizarii) ca i-ar fi imposibil sa profeseze in continuare daca nu si-ar fi antrenat o distanta suficient de sanatoasa /echilibranta fata de micutul pacient si parintii acestuia – disperati – in cele mai dese cazuri .
sigur ca o implicare emotionala prea puternica poate avea efecte nocive pentru pacient – la fel cum banuiesc ca o prea mare rezerva (raceala / distanta ) ar insemna doar rutina profesiei. daca aceasta din urma intervine presupun ca sunt cunoscute efectele negative tot pentru pacient .
p.s. probabil ca balanta relatiei de empatie mult fredonata trebuie sa aiba loc deopotriva atat dinspre pacient cat si din directia doctorului . daca odata incetam sa credem ca si el – doctorul – este doar un om cu o multime de slabiciuni – atunci – cred ca ne pierdem simtul realitatii .
oricum, in cazul tau nu e tot una . pacientii tai sunt “altfel” primesc din start”circumstante atenuante” pentru ca nu au capacitatea sa realizeze toate acestea !
April 14th, 2009 at 4:49 pm
@emma: cred ca majoritatea dintre noi, cand ne aflam in fata unei persoane cu autoritate – medic, psihoterapeut, profesor, sef, etc, uitam de limitele umane ale celui din fata noastra, il investim cu “puteri”, ii acordam infailibilitati, devenim vulnerabili. Si e responsabilitatea celui cu autoritate sa faca relatia sigura. Si avem nevoie de legi care sa intervina cand suntem abuzati – intr-un fel sau altul.
April 14th, 2009 at 6:27 pm
tocmai de responsabilitatea celui cu “autoritate” vorbeam .
( mai putin de o potentiala lege protectionista sau interventionala . care de la caz la caz in mod strict juridic poate fi manipulabila , jonglata , evitata in cele din urma ) .
altceva : asadar , capacitatea celui care poate sa faca “relatia sigura” . cand acesta spre exemplu nu poate sa fie intotdeauna “obiectiv” daca nu-si accepta limitele umane .
deci : poate sa-si fie sigur in virtutea rutinei ca “actiunile” sale au fost juste sau pentru verificare ( justete ?) trebuie sa si le puna periodic sub semnul intrebarii ?
April 14th, 2009 at 8:07 pm
de aceea s-a inventat supervizarea.. cel putin in psihoterapie.
April 14th, 2009 at 9:49 pm
multumesc. ma refeream si la acei colegi despre care aminteai pe scurt in articolele trecute – care au abandonat – ” campul de batalie” – ( implicarea sentimetala ) !!!