biberonul
“si apoi erau in masina, conduceau. un dobitoc calca acceleratia si incerca sa ii buseasca in timp ce virau la stanga.
- copilas, de ce vor oamenii sa intre in noi cu masina?
- pai, mami, asta e pentru ca sunt nefericiti si oamenilor nefericiti le place sa le faca rau si altora.
- si oameni fericiti nu exista?
- exista multi oameni care se prefac doar ca sunt fericiti.
- de ce?
- pentru ca le e rusine si frica si nu au curajul s-o recunoasca
- tie ti-e frica?
- eu am curaj sa recunosc doar fata de tine – mi-e atat de frica, mama, ca simt ca am sa mor in orice clipa
- copilas, vrei sa-ti dau biberonul?
- da, mami, stai sa ajungem acasa.”
Charles Bukowski, “Povesti despre nebunia obisnuita”
nu toti oamenii nefericiti fac rau altora. unii se insingureaza si “se multumesc” sa-si faca rau siesi.
si figurile parentale vegheaza de acolo de sus, neatinse de suferinta oamenilor, ca zeii din Olimp macelul de sub zidurile Tebei, ca Iahve asista la supliciul Fiului, privesc la scenele de automutilare.
doar ca biberonul nu vine, nu-l mai putem primi. si speranta ca poate, intr-o zi…
April 9th, 2009 at 5:19 pm
Is it me or there’s a slight change of roles up there… Another common ‘crazyness’.
April 9th, 2009 at 5:29 pm
nu spunea cineva ca tot ce nu putem accepta ca realitate – transformam printr-un soi de automatism in “schattenprojektion”? … si se manifesta in imagini care “autonom” pentru omul fara ajutor vor ramane ne(re)cunoscute . aceste imagini fiind greu transferabile .
bukowski nu stia probabil. dar cum ar fi putut ? posibil este ca in final totusi a reusit …da ! si uite , chiar a reusit !
p.s. de ce faci postarile atat de impenetrabile ?
April 9th, 2009 at 7:04 pm
@ emma: uneori nu am energie sa aduc lucrurile in concret. Asta presupune munca din Adult si, la sfarsitul unei zile de lucru, Adultul meu se simte epuizat.
April 10th, 2009 at 8:22 am
Daca biberonul nu vine sau nu il mai gasim, atunci cautam altul. Si intotdeauna gasim unul care sa ne ajute (poate nu la fel de bun ca primul, poate mai bun…depinde). O precizare insa: nu inteleg prin biberon acel ceva pe care, cand esti trist, il iei si apoi plangi pentru a te descarca. Ala e masi degraba un catalizator catre un moment de catharsis.
Daca teoria consumului de semne este adevarata (si am toata certitudinea unui om care nu crede in certitudini ca este) atunci avem nevoie de acest biberon mereu. Indiferent ca este un cantec, un sentiment, un obiect, o persoana etc. Pentru ca in acel biberon se afla memoria, trairea, culoarea, sentimentul s.a.m.d. a unui timp si spatiu in care eram fericiti, in siguranta si noi (sau cel putin credeam asta).
Mi se pare foarte interesanta ideea acestui, sa-i zicem, Factor Babybottle si, lucrand cu mintea in overdrive, cred ca de la acest post poate porni o componenta momentan absenta din paradigma AT.
April 10th, 2009 at 4:01 pm
M , Hallo , M :
imi place sa ma inteleg o vesnica “pacienta” . ei bine, eu cred ca problemele noastre majore – sunt de fapt minore in consistenta. paradoxal suna aceasta indrazneata afirmatie . dar , iata, in virtutea obisnuintei ( aceea de a complica fara rost acolo unde de fapt poate sa fie simplu) , recurgem adesea la formulari complicate si supra-solicitam capacitatea noastra in general de a pricepe “simplismul” in forma sa pura care de fapt ne -a ajutat intotdeauna ( relativ) sa construim cu usurinta acea platforma de comunicare in care sa avem loc cu totii. atat cei “intelepti” cat si cei mai putin “dotati” .
eu facand parte evident din categoria inferioara . ultima mentionata pe marginea acestui comentariu.
sa comunicam . sa vorbim. sa ne deschide. sa spune ceea ce simtim. dincolo de formularile care ne ajuta sa ne incimentam un anume “status academic” .
uite, asta nu mai facem . oricat de regretabil suna. ne complacem in competitii de “orgolii” . schade zic eu !
stii , de fapt eu am inteles asa : cand te doare rau trebuie sa poti sa-ti iei curajul si sa spui : vai , iata, nu mai pot , ma prabusesc de durere…
sau , uite , nu reusesc sa ma exteriorizez , ma adancesc in craterul acesta ultra-dimensional al singuratatii din care nu am posibilitatea sa ies de unul singur si … pliz , help , pliz … am atins apogeul … intelegi ?
vezi , chestii d-aste simple lipsesc cu desavarsire din cotidianul nostru . din “sistemul” nostru ultra-dichisit . si de ce ? pentru ca “ne este rusine” ! vorba copilasului ! sau a mamei sa fie ?
gooott, iata , ca si eu sunt epuizata !