and the winner is… Mickey Rourke!
“cea care m-a tinut aproape de fata ei, atunci cand eram mic, nu a stiut sa ma tina aproape de inima ei”
Fernando Pessoa – “The book of disquiet”
“dragostea este psihoterapia facuta de natura”
Eric Berne, “Ce spui dupa ce spui buna ziua”
L-am vazut prima oara in “Johnny Handsome“. Mi-a placut povestea omului care decide sa se schimbe, sa fuga, dar este tras inapoi in vechile tipare si aceasta alegere il costa viata. Si, cum se intampla cu toti actorii buni, am avut impresia ca nu e doar un rol, ca ceva din povestea lui Johnny spune ceva profund adevarat despre omul Rourke. Ma bucur ca acum are parte de aprecierea colegilor lui si o noua sansa profesionala.
Mai jos 2 citate (imi cer scuze, dar nu am timp sa le traduc) – simptomul (toboganul spre suicid) si calea de vindecare (sa invete sa iubeasca, in ciuda rusinii):
Mickey Rourke has claimed he has one night stands because of a “physical need” but he often finds them depressing. He said recently: “I’ve been with a lot of women but who’s counting? Saying that, it’s nothing I’m proud of.” “I don’t know why I do it but its a physical need I have. Sometimes afterwards I just want to blow my brains out because it’s so meaningless.”
“Mickey Rourke spent nine years in therapy [...] The actor initially resisted seeking psychiatric help, but, once in the doctor’s chair, he was forced to confront the childhood traumas that had blighted his character. He says, “I’m still kind of embarrassed to say it, but I had to go and see a therapist for many years and work really hard to find out what made me short circuit. There were just too many things in me that were broken that I didn’t know how to fix, so I love my therapist because he took 13 years to sit there with me.” “I was very ashamed of seeing a therapist because I thought only crazy people went, and then, after about nine years, I asked him, ‘Well, was I really crazy?’ And he nodded and said, ‘You were, but not any more’.“
La MR, cautarea compulsiva a contactului sexual se dovedeste a fi o incercare menita de la inceput esecului de a cauta iubirea atunci cand Copilul nu poseda capacitatea de a se atasa. Violenta, catre altii si catre sine, este explozia frustrarii de a nu gasi ceea ce, cu atata inversunare, cauta prin baruri, parcuri, site-uri de internet, petreceri si groaza contactului cu golul interior lasat de absenta celei care ar fi trebuit sa fie acolo (un terapeut nu vorbeste niciodata asa in terapie, cel putin acest terapeut care scrie acum. Poate, insa gandi asa, dar trebuie sa-si tina gura pana cand clientul poate exprima acest gand in cuvintele sale. Imi pare ca MR spune acelasi lucru ca in paragraful de mai sus, doar ca mult mai frumos si mult mai direct).
si inca ceva: in discursul de acceptare a premiului, MR a multumit cainilor sai, spunand ca “Sometimes when a man’s alone, all you got is your dog and they meant the world to me“. Cand totul se prabuseste in jur, avem nevoie de o relatie, de un atasament, de o pluta care sa ne tina la suprafata. Majoritatea dintre noi avem un membru al familiei, un prieten, un partener de viata, un fiu sau o fiica, o meserie, dar cand toate acestea lipsesc, un caine e good enough, cum ar spune Winnicott.
Va intreb pe voi, cei care cititi aceste randuri, pe voi ce va tine la suprafata cand totul pare ca se prabuseste in jur?
January 15th, 2009 at 10:16 pm
Eu cred că frica ţine de noi cel mai strâns, mai ales frica de moarte. Fără de ea probabil că mulţi dintre noi ar găsi forţa de-a renunţa la viaţă şi într-o banală ciondăneală cu un necunoscut din autobus.
Frica e cu tine şi atunci când un cineva anume nu e.
January 16th, 2009 at 11:27 am
Habar n-am! Ca daca as sti as fi impacata, echilibrata, multumita!
Nu ma tine nimic si ma prabusesc cu “totul”, evident.
January 16th, 2009 at 1:06 pm
well, nu s-a prabusit TOTUL in jurul meu si sper ca nu voi trece niciodata prin asa ceva. Dar cand se mai prabuseste cateva ceva stiu ca dupa o noapte de somn imi revin. Interesant e acest, hai sa-i zicem mecanism de coping, il aveam de cand eram mic. Daca se intampla sa ma traumatizeze invatatoarea
veneam acasa, mancam si…somn. Nu intelegeam de unde-si da seama mama ca s-a intamplat ceva, ea stia ca atunci cand ma bag in pat e de naspa 
Privind retrospectiv, ma intreb un lucru, era cumva vorba de adoptarea pozitiei foetusului, eventual acoperindu-ma si cu placenta (plapuma) sau pur si simplu era vorba strict de somn. Si revenind in prezent, e vorba strict de somn sau sunt remanescentele inradacinate ale unui mecanism de coping din copilarie?
January 16th, 2009 at 7:03 pm
@ Megapega: astazi citeam ca New Scientist a publicat un articol (http://www.telegraph.co.uk/scienceandtechnology/science/sciencenews/4240157/Sadness-is-good-for-you-scientists-say.html) in care autorii critica tendinta psihiatriei actuale de a patologiza orice forma de tristete, pentru ca, afirma ei, tristetetea/depresia probabil serveste un scop din moment ce s-a pastrat in miile de ani de evolutie a speciei umane. Eu totusi nu pun semnul egal intre tristete si depresie – tristetea e un sentiment fiziologic, depresia este un blocaj, o stare patologica. Asta apropo de somn si trasul paturii peste ochi.
@Bau: poate nu e intamplator ca aceleasi medicamente care trateaza depresia sunt folosite (cu succes) si in tratamentul starilor de anxietate
January 16th, 2009 at 8:09 pm
uneori muzica, alteori o discutie cu un prieten… sau doar eu “cu mine insami”… nu e prea ‘vesel’ dar mai mult de atat ce se poate face?
January 17th, 2009 at 3:39 am
[...] gasit pe un blog o intrebare la care tocmai gasisem un raspuns partial inainte de ma fi intrebat cineva. am descoperit un efect [...]
January 17th, 2009 at 1:14 pm
dupa ce se prabuseste aproape tot, ma mai tine speranta ca nu sunt singura, desi incepusem sa simt foarte acut asta. si acum, dupa multi ani (de terapie si prieteni aproape) am convingerea ca pot mai mult decat a supravietui de una singura. asa ca eu am cu mine sms-uri primite de la prieteni, poze si amintiri.
January 17th, 2009 at 9:30 pm
re: puck – despre prabusirea atasamentelor si muzica vazuta ca ultim atasament, vazut azi All About Lily Chou-Chou, un film japonez puternic ca o doza de curara (avand in vedere ca nu m-am miscat 2 ore si jumatate cat dureaza filmul, comparatia se sustine). Aici, muzica tine locul ‘mamei bune’, ‘the fairy godmother’ care oblojeste tinerii adolescenti abandonati de mamele reale. So maybe it’s not the music, said Mr. Freud (in a heavy german accent)…
January 18th, 2009 at 3:13 pm
au. asta nu suna deloc bine. si mai e si japonez filmul. o sa incerc sa il vad:)
January 18th, 2009 at 4:55 pm
eu ma tin la suprafata mai ales discutand cu mine insami. dar partea din mine care imi da sfaturi nu e tot mama, sau tata, ca si pink floyd sau ca muzica lui puck? si ce importanta are, tot ce ne tine la suprafata are aspecte de parinte, nu? sau e important ca ceea ce ne ajuta sa fie cat de cat rational si constient?
January 18th, 2009 at 9:05 pm
pentru mine raspunsul este foarte simplu: Dumnezeu… (daca nu ar fi el, nu stiu ce m-as face…)
January 19th, 2009 at 5:22 pm
cred ca lucrurile mici – o cana de ceai seara, un joint vesel oricand, dar in special curiozitatea de a sti ce urmeaza dupa. si dupa. si dupa.
January 20th, 2009 at 3:12 pm
Draga, am o lista (scurta) de prieteni adecvati pentru fiecare situatie…cand am nevoie de un Parinte pentru a putea merge inainte
January 20th, 2009 at 11:38 pm
Setea de viata! Energia din sufletul meu. Si tot ceea ce am ales sa devin… Dorinta de a pasi inainte, cu capul ridicat pentru a avea viziune de ansamblu. Ceea ce sunt si ceea ce stiu ca voi fi daca aleg sa raman la suprafata.
January 24th, 2009 at 3:31 am
Setea de viata, da… si mai nou, fetita mea
Si cand totul pare sa se prabuseasca in jur, ma tine la suprafata convingerea ca orice mi s-ar intampla, pana la urma ma descurc eu cumva. Nu stiu de unde imi vine, dar o am de multa vreme.
January 31st, 2009 at 1:17 pm
food, on the short run, survival instinct, on the long run…
February 19th, 2009 at 9:21 pm
Cum as putea sa ajut pe cineva(sotul meu)care are,se pare cam aceleasi probleme?ce pot face?suntem casatoriti de doar un an de zile si..incep tot mai mult sa cred ca nu mai exista nici o sansa pentru noi.Povestea e cam la fel..Doar ca nu exista aceasta tendinta distructiva decat in privinta relatiilor.
Eu nu ajung ,nu reusesc sa ajung sa ii acopar golul,am obosit sa ma simt respinsa..mai nou sa fiu comparata cu mama lui(care i-a facut mult rau).Pisicile par sa fie tot ce conteaza pentru el(ca fiinte),lumea lui!singurele fata de care exprima caldura!
Imi cer scuze pentru interventia oarecum in afara subiectului!
February 20th, 2009 at 9:59 am
Bine ai venit, Dania! Uneori terapia de cuplu poate ajuta.
Daca vrei un sfat de la mine, trimite-mi un mail in care sa-mi povestesti ce se intampla si-ti voi raspunde pe mail sau pe blog. O observatie (in sensul de constatare): oamenii se schimba pentru ca vor ei si, in conditii normale, altcineva, oricat de apropiat, nu poate declansa acest proces. Fiecare are responsabilitatea propriei schimbari.
Tu ce esti pregatita sa schimbi daca el decide sa nu se schimbe?
September 5th, 2009 at 9:43 am
pe mine mă ţine credinţa că tot ce se întâmplă are un sens petru viaţa mea. cred că mă “ţine la suprafaţă” din cauză că chiar tre să lupt nene cu gândurile descurajante, bazate pe fapte şi să le înlocuiesc încontinuu cu altele, sănătoase ele şi dezirabile, da pt care n-am nicio dovadă. şi să mai ţin piept şi sesiunilor de emoţii autodistructive, cu aceeaşi îndârjire.
e grrreu, nu glumă. da dacă reuşesc, mă simt apoi de parcă n-am nimic vital de pierdut.
sau, mai simplu şi mai eficient, mă aşez lângă tanti de 79 de ani din faţa covrigăriei şi-mi povesteşte cum o doare piciorul negru sau hernia care-i joacă sub bluză…it’s good enough.
April 12th, 2010 at 10:36 pm
Nimic, ma prabusesc si eu impreuna cu ceea ce se afla in jurul meu…si apoi ma ridic, pentru ca stiu ca pot, stiu ca ma descurc in orice situatie, stiu ca viata mai are multe lucruri bune sa imi ofere…dar in clipele nesfarsite ale prabusirii e iadul pe pamant!