despre victime si numele lor
(in traditie ieseana) nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc la vremea copilariei mele, printre multele episoade de bullying pe care eu si alti prieteni din jurul blocului le-am indurat, cu deosebire imi sunt vii in minte poreclele… cele clasice si oarecum facile, care faceau referire la o trasatura fizica iesita din comun, cele obtinute prin pocirea numelui si mai ales, pentru ca sunt si mai pline de sens psihologic, cele care erau adevarate metafore - reprezentarea intregului persoanei printr-un cuvant, un personaj, nume-caricatura, nume-sinecdoca.
stiu ca atunci cand eram mic, mai ales la acestea din urma protestam si ma simteam cel mai ranit.
si, in acest week-end, mi-am adus aminte de una dintre ele sine ira, dar cu studio, cu duiosie si cu resemnare: pe la varsta de 10 ani, imi spuneau gopo. Ca omuletul din desenele animate. Si ma gandesc acum, ca ei, ceilalti copii de la bloc, vedeau atunci ce eu pot vedea abia acum si dupa multe ore de terapie – eram un copil retras, poate chiar ciudat, care nu juca fotbal cu copiii, dar juca sah cu adultii, care traia mult in lumea din capul sau, lume unde el era singurul personaj si poate de aceea proiecta in afara imaginea unui copil fragil, vulnerabil si cu dificultati de inserare in lumea reala. Atunci nu vroiam si nu puteam sa vad aceste lucruri pentru ca imi doream prea mult sa fiu ca toti ceilalti. Acum, ca lucrurile s-au schimbat, ca eu m-am schimbat, as vrea sa le multumesc copiilor de la bloc care au gasit o imagine atat de cuprinzatoare si de … frumoasa (da, e un cuvant bun ‘frumoasa’ si sunt un pic surprins ca inca exista in mine o rezistenta la a-l folosi), cu care sa asociez acea perioada din viata mea.
in final, a transforma porecla in renume este o cale de vindecare psihologica.. asa au facut nu doar Penes Curcanul, ci si primii crestini, cei dependenti de alcool care au fondat Alcoolicii Anonimi si spun “sunt mandru ca sunt alcoolic”, homosexualii care au preluat termeni derogatorii ca ‘gay’ sau ‘queer’ si i-au transformat in identitate, afro-americanii atunci cand isi spun unul altuia ‘nigger’ si alte victime care la un momet dat au refuzat sa mai fie victime.
January 13th, 2009 at 3:44 pm
Pei autoironia e un semn de incredere de sine, nu ? Semn ca ai trecut peste, ca nu te mai complexeama folosirea poreclei, ca poti sa o transformi in renume
January 13th, 2009 at 4:51 pm
Interesant subiect. Acum cateva luni ma tot gandeam de ce avem porecle. Mie mi se spunea Pinocchio si Woody, de la ciocanitoarea buclucasa. Si multe altele de care nu-mi mai amintesc sau nu vreau pt ca nu-mi faceau placere.
January 13th, 2009 at 5:58 pm
@gia: nu neaparat. In experienta mea, autoironia este (si) o forma de a-ti da singur picioare in fund si a convinge, pe sine si pe ceilalti, ca e ok, eventual facem si o gluma din asta. Cand la AA cineva spune “ma numesc X si sunt alcoolic”, nu e nicio urma de (auto)ironie.
@ mihaela: pinocchio si woody, zici… ambele sunt personaje care intra singure in bucluc, personaje care traiesc sub zodia confuziei si accidentelor, dar reusesc cumva, cu mult efort si cu ajutor extern, sa iasa cu bine la suprafata.
January 14th, 2009 at 12:14 pm
Este atit de lung drum de la a suferi pentru porecla purtata ca o cruce, de care nu poti sa scapi – pina la a ti-o asuma, accepta, …sa nu te deranjeze ca esti poreclit in acest fel? Practic nu te deranjeaza ca ei o fac, ci ca au dreptate, si tu esti ceea ce nu ai ales si n-ai vrut niciodata sa fii.
E un subiect foarte delicat. Si din ce-ai scris tot n-am inteles solutia.
January 14th, 2009 at 1:54 pm
E f adevarta. Cand eram copil imi placea sa fac fel si fel de boacane de care ma amuzam, dar mai tarziu am inceput, inconstient, sa traiesc confuz + un accident din care mi-am revenit cu f mult efort.
Multumesc
January 14th, 2009 at 2:35 pm
si inca ceva. acum imi dau seama ca erau personajele copilariei mele. erau simpatice, ma amuzau.
gata cu comentariile, ca ar fi multe de spus.
inca o data multumesc
January 14th, 2009 at 3:49 pm
Citind acum blogul tau, mi-am amintit care erau apelativele pentru mine in copilarie. Copiii de la bloc ma strigau Paluga si parintii ma alintau Olive, ambele porecle cu referire la aspectul meu lung si desirat. Sufeream teribil pe vremea aia si imi doream sa arat la fel ca celelalte fete. Acum , ca mi-ai amintit , am zambit si mi-am dat seama ca am depasit momentul. Mai mult, chiar nu mi se mai pare asa grav ca sunt inalta.
January 14th, 2009 at 4:33 pm
@ Mihaela (“Si din ce-ai scris tot n-am inteles solutia.”) – cand suntem copii, nu avem intotdeauna de ales si ajungem sa fim, sau mai bine zis, sa ne comportam cum nu ne dorim. Cand suntem adulti, putem lasa toate aceste lucruri in spate, ca pe o haina veche pe care nu mai vrem sa o purtam si sa alegem alte “haine” care ne vin mai bine. Si aici apar problemele – uneori o haina veche este ata de mult a noastra ca nici nu mai ne dam seama ca o purtam, alteori nu stim unde este magazinul de unde se pot lua haine pe masura noastra si, in fine, alteori, abandonam sa speram ca vom putea gasi vreodata alte haine mai bune si mai frumoase.
@Mihaela1: iti doresc sa ai (mai multa) grija de tine!
@Ileana: si alor mei li se parea cool sa repete poreclele, probabil ca se gandeau ca se apropie mai mult de spiritul varstei, nu stiu. Normal ca e ok sa fii inalt – eu am 1,93
January 14th, 2009 at 8:30 pm
super tare junalul tau… imi plac subiectele pe le-ai tratat pana acum si ca o sugestie, ar fi binevenita continuarea acestor subiecte in serial.
tine-o tot asa, domnule doctor…:-)
all the best!!
January 15th, 2009 at 10:12 am
Salut, vezi ca nu iti merge RSS feed-ul
January 15th, 2009 at 6:33 pm
pana a avea acest blog, nici nu stiam ce e un ‘rss feed’. acum nu doar ca stiu, ma si ingrijorez din cauza lui
si asa apare stress-ul. Multumesc, Megapega. O sa ma opresc din a ma ingrijora si o sa fac ceva in legatura cu asta.
January 15th, 2009 at 8:16 pm
gata, merge…keep it up!
February 20th, 2009 at 5:40 pm
http://www.premiilegopo.ro/