NOTE DIN JURNALUL UNUI PSIHOTERAPEUT

“nu intreba ce poate face tara pentru tine, dar ce poti face tu pentru tara”

John F. Kennedy

Aflu astazi ca in urma cu doua zile, dl Dan Voculescu, presedinte al unui partid din Romania si candidat la alegerile legislative, a facut, impreuna cu un grup de pensionari, o vizita la centrul de tratament al dependentei de heroina la care lucrez. Centrul cu pricina este situat in curtea spitalului Obregia si are iesire separata spre strada Moldovita. Din relatarile colegilor mei, eu nefiind de fata, am inteles ca dl Voiculescu nu a venit sa vada cu ce ne poate ajuta (in conditiile in care in Bucuresti la 20000 de dependenti de heroina exista doar 800 de locuri de tratament).

Acum, eu stiu ca deschiderea unui centru de tratament dedicat dependentilor de droguri poate speria lumea care locuieste in preajma si mai stiu ca nimeni, de un an de cand am deschis, nu a avut nimic de reprosat pacientilor mei, oameni care, de altfel, sunt sub tratament, unii au slujbe, altii se duc la scoala si, oricum, ca cetateni ai acestei tari, au dreptul la tratament pentru o boala recunoscuta in toate tratatele medicale. Sunt ferm convins ca un centru bine condus produce un minim de probleme sociale, la fel cum un centru prost condus va compromite nu doar calitatea vietii vecinilor, dar si a pacientilor insisi (si asta e valabil nu doar pentru droguri – vezi ‘razmeritele’ pacientilor diabetici atunci cand la farmacie li se spune ca nu mai au insulina).

Prima persoana care mi-a relatat despre aceasta vizita a fost mama unui pacient care venise pentru a incepe tratamentul, iar eu ma pregateam sa-i explic femeii ca toate centrele din Bucuresti, fie ele de stat sau private sunt complet blocate si ca exista lungi liste de asteptare. Singura ei solutie: sa asiste in continuare la consumul fiului sau sa il ajute sa-si cumpere medicamente de pe piata neagra.

Ultima oara cand am mai trait ceva similar a fost cand aparuse un zvon ca vor inchide centrul si-l vor muta la Glina (unde naiba-i Glina?). Sunt speriat si furios. Acest centru eu l-am mosit. Am adus laolalta spitalul, agentia nationala antidrog si ong-ul la care lucrez, am scris contractul pe care l-au semnat, am construit programul de tratament, am desemnat interventiile psihoterapeutice, am facut setul de reguli de functionare. Si acum, in loc sa spuna ‘multumesc, domnule doctor, ca va ocupati de oamenii astia de care noi nu vrem sa stim si sa-i vedem in fata ochilor, care oameni, daca nu ar fi sub tratament ne-ar sparge masinile si ne-ar jefui pe strada ca sa-si faca rost de drog, s-ar infecta cu hepatita si cu hiv si am plati zeci de mii de euro pentru tratament’, ei stramba din nas.

Marturisesc ca am ajuns sa ma bucur de cate ori aud de un jaf comis de un consumator de droguri, pentru ca ma gandesc ca la un moment dat se va umple paharul si cineva din guvernul care strange sute de milioane pe taxa de viciu va hotari ca e timpul sa facem ceva. Ca in Grecia, unde sistemul de tratatment a inceput sa fie dezvoltat dupa ce sotia unui ministru a fost omorata de un consumator.

Sunt la capatul furiei. Daca acest centru se va inchide, eu ies din domeniul tratamentului pentru dependentii de droguri. Daca tara nu ma lasa sa fac lucruri pentru ea, nu sunt eu prost si ca in bancul acela cu elevii care incercau sa treaca strada o batranica impotriva vointei ei?

This entry was posted Friday, November 21st, 2008 at 5:21 pm and is filed under dependente. You can leave a response, or trackback from your own site.