NOTE DIN JURNALUL UNUI PSIHOTERAPEUT

Cine se lupta cu monstri, ar face bine sa fie atent sa nu devina el insusi un monstru. Cand te uiti indelung in abis, abisul se uita la tine.

Friedrich Nietzsche

De curand, intr-o discutie, un prieten ziarist vorbea despre pericolul la care se expune zilnic prin natura meseriei sale de arhivar si manuitor al nenorocirilor petrecute pe planeta. La fel cum un medic radiolog, lucrand la aparatele care emit radiatii ionizante, se expune la pericolul de a fi iradiat si a se imbolnavi de leucemie, prietenul meu acuza radiatiile emise de imaginile si cuvintele care descriu cataclismele, crimele, abuzurile, victimele si tot ce mai cuprinde presa in goana dupa anxietatea care vinde. M-am gandit ca, in termeni jurnalistici, meseria mea consta in a lua interviuri victimelor. Doar ca aceste interviuri se petrec cel mai adesea la multi ani distanta de la comiterea “crimei” si nu sunt luate cu intentia de a le reda mai departe. Singurul public pentru interviul meu este victima insasi.

Copilul din noi nu traieste in timp. Copiii nu isi amintesc, ei traiesc (daca cineva a vazut un copil povestind un film, o carte, o intamplare, atunci are cunostinta de aceasta capacitate a copiilor de a trai trecutul). Daca am suferit, Copilul din noi continua sa sufere. Daca am fost abuzati, Copilul din noi isi plange in continuare ranile. Daca am fost neglijati sau abandonati, Copilul din noi continua sa caute acel loc de siguranta si dragoste. E ca in filmele horror in care, in case bantuite, peste secole, aceeasi crima veche continua sa se repete. Si ceea ce simt actualii locuitori ai casei sunt doar zgomotele ciudate din pod, vocile, atacurile de panica si de furie, anxietatea, depresia. Si toate acestea, sa le numim simptome, continua in ciuda asigurarilor cognitiviste, in ciuda modificarilor de comportament, continua si dupa ce preotul a citit rugaciuni. Continua pana cand cineva, si de obiecei este vorba de un alt Copil, patrunde in scena primordiala si ii schimba cursul. Doar ca acolo nu exista doar victima. In scena primordiala sunt si oameni care fac rau altor oameni. Daca te muti pe strada Ulmilor, trebuie sa fii pregatit sa-i faci fata lui Freddy Krueger.

Masura unui bun psihoterapeut nu este capacitatea de a se intoarce impreuna cu clientul sau in acele locuri de tortura, in afara timpului. Uneori, usa catre subsolul cu spectre este larg deschisa. Este nevoie de atentie din partea terapeutului sa nu alunece pe scari inainte de a fi pregatit sa infrunte trecutul impreuna cu clientul sau. Un psihoterapeut bun este acea persoana care, o data ajunsa acolo, va gasi puterea de a nu incerca sa salveze victima, adancind-o si mai mult in conditia sa de victima, va rezista tentatiei de a se alatura “monstrilor”, abuzand de victima prea slaba sa se ridice prin forte proprii si va dovedi abilitatea de a nu deveni el insusi victima, o victima colaterala. Restul tine de ceea ce orice om de bun simt ar face daca ar intalni o persoana ranita, zacand epuizata pe marginea drumului.

Cand aud un coleg vorbind de ‘alcoolicii aia.. drogatii aia.. psihopatii aia.. sunt niste nenorociti, nu au nicio sansa, iti pierzi timpul cu ei…’ stiu ca acel coleg a incercat sa se lupte cu monstri si a devenit el insusi un monstru. In filmele cu vampiri, se intampla de obicei asa. Asta daca nu esti profesorul Van Helsing si, chiar si atunci, ai nevoie de un pic de noroc si de un bun suport social.

This entry was posted Tuesday, October 21st, 2008 at 1:20 am and is filed under reflectii. You can leave a response, or trackback from your own site.