o neintentionata declaratie de intentie
ma gandesc ca e in regula daca incep asa despre ziua de azi – era o frumoasa dimineata de toamna. primul client a venit la timp – de fapt a venit cu o ora mai devreme, dar a asteptat sa ajung, asa ca am inceput la timp – am purces sa lucram la un doliu vechi, ramas neincheiat de multi ani de zile. Nu e inca pregatit sa accepte realitatea mortii rudei sale, nici eu nu presez foarte mult, lucrurile acestea necesita timp si lacrimi. Am mai facut genul acesta de munca, stiu ca e nevoie de rabdare si pasi mici. Ora terminata, am rugat secretara sa faca o cafea, cat timp eu am dat niste telefoane. Am pornit laptop-ul pentru a incepe sa scriu in blog – prima insemnare este intotdeauna mai dificila, lumea se asteapta, eu ma astept sa fac un fel de declaratie de intentie, misiune, viziune, valori… ce vreau eu cu acest blog in afara de ceea ce comunica titlul. Se facuse deja 1, e ok, urmatorul client vine de-abia la 6, am timp sa gandesc aceasta deschidere. Cafea mai este si aici, pe Sebastian, e liniste. A dispune de propriul meu timp e unul din avantajele faptului ca lucrez pe cont propriu.
Aud plansetele vecinei dupa sotul ei mort azi, la 13.20, asa au consemnat medicul de pe ambulanta si asistentul. La 13.05 a venit la mine, sotul, si m-a rugat sa-i iau o tensiune, de 2 zile il durea un pic in piept. Sigur, sunt psihoterapeut si psihiatru, asa le spun clientilor mei care vin prima oara. In aceasta ordine. Dar sunt si psihiatru, adica am absolvit o facultate de medicina. Stiu sa iau o tensiune. 14 cu 10, foarte buna. Ma gandesc sa fac si un pic mai mult decat mi-a cerut omul. Il rog sa isi descheie camasa, sa-i ascult inima. Il intreb cati ani are, daca mai sufera de ceva, dialogul obisnuit dintre medic si pacient. E tanar, are doar cincizeci si ceva de ani. Arata bine, nu vanjos, dar in forma si are o privire blanda, voce blajina. E un om care nu trebuie sa faca nimic ca sa fie repede placut de cei din jur. Pun stetoscopul si ma gandesc ca n-am mai facut de mult gestul asta atat de ‘medical’. Inima ii goneste. Pulsul e neregulat. Ma gandesc ca ar putea sa aiba o aritmie. Si durerea din piept veche de doua zile. Ceva e in neregula. Totusi, nimic acut. Imi spune ca a aranjat sa mearga la spital cu sotia. – Dar mergeti azi, nu mai tarziu. E urgent. El imi da asigurari ca da. Ii dau si eu o trimitere, sa nu mai fie nevoie sa piarda timp pe la medicul de familie. 15 minute mai tarziu, murea in fata mea. M-au chemat ca i se facuse rau. I-am facut masaj cardiac, la fel si cei de pe ambulanta. A murit.
si de atunci ma tot strabate gandul ca daca as fi chemat eu salvarea pe loc, poate ar fi avut sanse. Imi ofera confort vorbele medicului de ambulanta care imi spune ca infarctul a fost atat de masiv ca nu ar fi supravietuit nici daca era in spital. Ma gandesc ca stie ce vorbeste, are experienta. Sotia plange si se lamenteaza. O aud si ma gandesc la clientul cu care am lucrat dimineata. Dar nu pot sa-i ofer nici un fel de consolare. Nu doar ca murim singuri, dar suntem singuri si in fata durerii pricinuite de moartea cuiva drag. Sigur, prietenii pot sa ajute. Am aranjat sa-i fie chemate rudele apropiate. Vorbesc si eu cu colegul si prietenul meu. Ma asigura ca nu aveam niciun motiv intemeiat sa chem salvarea, am facut tot ce era de datoria mea in situatia data. Il cred. Tot nu reusesc sa ma linistesc, am nevoie sa fac ceva. Pun aceste randuri pe blog si ma gandesc la ironia situatiei in care blogul de terapeut se dovedeste a fi, cel putin azi, un instrument terapeutic pentru autor. Probabil ca, redusa la esenta, asta e terapia.. sa te povestesti pe tine insuti unei alte persoane si in spatiul astfel creat sa intrezaresti, sa gasesti ceva dincolo de cuvinte si dincolo de fapte, un fel de liniste, un fel de alinare, poate speranta, speranta ca de maine vei fi un om mai bun, un om mai fericit.
October 16th, 2008 at 10:21 pm
nu as putea sa-mi dau seama ce ai simtit, pot doar sa incerc sa realizez cum trebuie sa fi fost. in orice caz, cred ca ai facut tot ce ai putut si tot ce se putea face, ca medic si ca fiinta omeneasca. ba chiar ceva in plus: destul de posibil ca alt psihiatru sa fi refuzat sa faca consultul.
gandeste-te ca in cazul asta a fost vorba de un ‘infarct masiv’, fara sanse, asa cum ti-a zis medicul din ambulanta. in cele mai multe cazuri insa, consultul, sfatul si trimiterea ta ar fi salvat vieti.
October 17th, 2008 at 9:03 am
intamplarea asta a fost atat de rascolitoare si pentru ca eu sunt cam 80% psihoterapeut si doar 20% psihiatru. mi-am pierdut capacitatea si exercitiul medicilor de a ma ascunde dupa sarcasme, cinisme sau pur si simplu acel “asa a fost sa fie” care sunt necesare (in forme atenuate si benigne) pentru autoprotectie, mai ales intr-un mediu ca medicina de urgenta. oricum, e clar ca astept sa vad raportul de la autopsie.
October 17th, 2008 at 11:00 am
s-a intiparit in constiinta colectiva cum ca medicul, fara a tine cont de specializarea lui, este un mic dumnezeu si el trebuie sa salveze vieti. nu puteti fi asa ceva, dumnezei, si uneori decizia naturii de a nu mai lasa o viata sa-si continue cursul nu poate fi schimbata oricat am incerca … nu imi pot imagina ce-ai simtit, ce simti in continuare, dar STIU ca ai facut tot ce ai putu in acele momente ca medic si ca om. poate ca sunt cinic, desi nu-mi sta in fire, dar cred ca e unul din cazurile in care nici 5 minute mai devreme nu ar fi facut vreo diferenta in cazul acetui infarct masiv caruia nu i-ar fi supravietuit nici macar intr-un spital, dar intr-o clinica …de psihoterapie!!!??? nu-i putem salva pe toti. suntem crescuti sa credem ca totul este minunat si frumos si bun dar realitatea este mai dura si mult mai trista…asa a fost sa fie!
November 19th, 2008 at 2:12 pm
Totul se intimpla cu un motiv, asta e lectia pe care mi-am invatat-o. E clar ca, pentru un motiv sau altul, a trebuit sa traiesti asta.
January 6th, 2009 at 4:16 pm
Usor (prea) artistic, iata si raspunsul meu la acest gand…
Jumatatile sufletului
Moartea e buna doar pentru ca te face sa vezi din cate jumatati e compus sufletul.
Ce… inocenti oamenii care cred ca orice intreg are doua jumatati!
Sufletul are mai multe!
Doar moartea celor de langa noi poate sa ne arate cate.
Oricum, multe… prea multe!!
Pana acum, eu am ingropat cel putin trei jumatati si, totusi, mai am suflet. Aproape intreg!
Ma intreb: acest… aproape intreg suflet, cate jumatati de-ale lui mai ingroapa?
January 23rd, 2009 at 2:20 am
daca anonimatul e permis…
am ascultat discursul unei psihanaliste, care spunea ca ea nu vorbeste niciodata despre cazurile ei actuale, cind mentioneaza sau da exemple. asta pentru ca am citit nota despre confidentialitate.
dupa o prima vizita pe site si prin blog, subscriu la umorul din noiembrie despre cum uneori e greu sa nu te iei dupa aparente.