Binging nelimitat

 

Tratamentul dependenţelor va salva lumea. Dependenţa este boala de care suferim cu toţii, toţi care consumăm şi nu mai avem limite. Nu ne putem opri din poluat, din tăiat păduri, din distrus planeta, pe noi înşine şi celelalte fiinţe care trăiesc alături de noi. Nu ne putem opri şi nici nu e nimeni în afara noastră care să ne oprească. Aşa că tot ce putem face este să ne tratăm fiecare propria dependenţă. Vă mulţumesc pentru efortul vostru de a salva lumea, om cu om.

O condamnare cât o uitare

 

Este foarte posibil însă ca mulţi să considere că dreptatea a fost servită, cărţile de istorie îşi vor fi primit epilogul şi pot fi închise fără a fi citite, trecutul se poate întoarce în trecut, acolo unde îi este locul, iar noi la conturile noastre de facebook care triază ştiri în neştire. Ce ironic că ne putem înfiora aflând de o criză umanitară care se petrece în celălalt capăt al lumii, dar ezităm să ne aţintim privirea asupra schingiuirilor care au avut loc pe aceste meleaguri cu doar câteva decenii înainte.

Cabinetul Germania

 

Cultura populară descrie cabinetul de psihoterapie ca pe un loc al păcii şi al liniştii. Căzând în aceeaşi eroare, unii psihologi aleg să îşi împodobească locul unde îşi desfăşoară activitatea cu reprezentări ale serenităţii – fluturi, flori şi pasteluri. Unele clinici de psihoterapie oferă chiar forme alternative de relaxare ca şi cum psihoterapia ar fi un fel de spa, iar psihoterapeutul o sursă de mesaje motivaţionale şi bună dispoziţie. Când trauma intră pe uşa cabinetului de psihoterapie, ceea ce urmează seamănă prea puţin cu o şedinţă la coafor şi mai mult cu una de exorcizare.

Plăcerea și ochiul celui viclean

Plăcerea este un elefant care se leagănă pe pânza de paianjen a minţii şi, cât timp nu se rupe, va exista mereu loc pentru încă un elefant. În final, pânza, totuşi, se rupe şi totul se încheie cu o moarte mică – stuporul alcoolic, starea de indigestie şi arsura din capul pieptului care creşte în intensitate până la paroxism, oboseala şi somnul după o noapte de dans condimentată cu energizante. Şi senzaţia de (re)naştere în chinuri şi dureri de a doua zi. O nouă şansă, o nouă viaţă, un nou an.

Tinerii Îl căutau în club pe Dumnezeu

Tinerii care au murit şi au fost răniţi în Colectiv erau în căutarea unei experienţe spirituale. Cel puţin premisele pentru o asemenea experienţă sunt acolo – un grup de oameni cu valori comune, adunaţi laolaltă într-un loc şi un timp dedicate, o ceremonie care implică muzică, mişcare, cuvinte şi, în momentele de graţie, sentimentul că eşti parte din ceva mai mare decât tine, că eşti ridicat mai presus de datele realităţii imediate şi ”că moartea nu mai are stăpânire”

Sistemul este rezistent la schimbare şi sistemul trebuie să se schimbe

 

Şi mai putem să ne schimbăm noi înşine, în sute şi mii de moduri mici care laolaltă vor crea societatea pe care ne-o dorim – să aşteptăm la roşu, să aruncăm gunoiul la gunoi, să nu parcăm pe trotuare, să nu fumăm în spaţii publice, să cedăm locul pe scaun în autobuz bătrânilor, să nu ne croim loc în viaţă prin violenţă şi manipulare şi minciună, să ne oprim când vedem un om căzut pe stradă, să nu dăm mită, să spunem mulţumesc, să iubim natura şi spaţiile verzi şi casele din oraşele noastre şi să fim recunoscători că suntem cu toţii în viaţă în aceste minunate zile de toamnă în care ne vom fi schimbat pentru totdeauna.

Trauma colectivă

 

Nu evenimentul în sine este traumatic, oricât de îngrozitor şi de violent ar fi el. Ceea ce cauzează apariţia sechelelor psihologice la distanţă este felul în care fiecare îşi organizează răspunsul la ceea ce s-a întâmplat.

Groapa

La nivel individual, experienţa traumatică generează o ruptură în firul narativ al existenţei. Confruntată cu o grozăvie, mintea se închide şi nu mai generează memorie.

Prea frig, prea umed, prea întuneric

 

Dincolo de sentimentul de neajutorare în faţa maşinăriei infernale care ne aduce zilnic în faţa ochilor dezastru după dezastru şi care este, până la urmă, condiţia omului postmodern şi ultraconectat, societatea românească îşi pedepseşte cetăţenii printr-o formă specială de tortură – experienţa omului obişnuit că nimic din ce spune sau ce face nu are importanţă şi impact, că nimeni nu îl vede şi nu este interesat de suferinţa sa, că nu există o ureche dispusă să asculte şi o voinţă dornică să ajute să-i fie nu neapărat mai bine, dar mai puţin greu.

Vocile românilor

Aşa cum afirma scriitorul evreu Amos Oz, un război se porneşte şi se încheie în minţile şi în inimile oamenilor. Pentru că minţile şi inimile oamenilor sunt locul unde se duce bătălia eternă între divinitate şi răul absolut. Iar atunci când fac apel la divinitate, nu îmi imaginez naraţiunea şi imaginile promovate de o religie sau alta, ci numai ideea care devine tot mai greu de apărat în aceste vremuri că suntem toţi, absolut toţi de o fiinţă, români şi refugiaţi suntem creaturi după acelaşi chip, cu aceeaşi suflare de conştiinţă în noi, cu aceleaşi capacităţi de a ne bucura, de a suferi, de a spera şi de a iubi.