însemnări..

analiștii tranzacționali din anii ’80 erau ca niște ingineri mecanici.. cu uneltele lor bine calibrate – cercuri, diagrame, linii și săgeți, matrici și tabele, meștereau la mintea pacientului.. șurubelnițe și chei franceze pentru creier. Berne chiar face o comparație la un moment dat cu un instalator care cere 100 de dolari pentru că a știut unde să lovească cu ciocanul, la fel ca medicul care cere 100 de dolari pentru că a știut ce să taie cu bisturiul.

timpul a trecut, s-au schimbat și mașinile și uneltele. adică nici oamenii care vin în psihoterapie nu mai sunt aceeași ca în urmă cu treizeci de ani, nici iluzia inginerului a toate cunoscator nu mai dăinuie.

psihoterapeuții anilor 2000 (pentru că distincția între școli și orientări începe să fie din ce în ce mai palidă, nu doar în mentalul colectiv, dar și în studiile de eficacitate) se aseamănă cu mecanicul auto pe care l-am văzut anul trecut la Constanța, reparând mașina colegului Vlad.. a scos o cutie pe care a legat-o cu niște fire la bord, a stabilit o conexiune și au început să apară pe ecran informații. După care a început să tasteze ceva pe niște butoane și vrrrruuum..

în terapie poate să ia ceva mai mult timp decât în service-ul auto, până se leagă firele și se stabilește conexiunea la cutie.

iar cutia sunt eu, conștient (pe cât posibil și uneori mai bine decât alte ori) de fluxul de informație care se transmite prin firele invizibile ale conexiunii.

sau, in cuvintele lui erik erikson, psihoterapia este “a human relationship in which the observer, who has learned to observe himself teaches the observed how to become self-observant” (p. 381)

_____

Erikson H. E. Childhood and Society. Paladin Books 1977 (Originally published in 1950)

Trei povești cu emigranți

Mult mai tânărul meu prieten, de la care am auzit prima din cele trei întâmplări pe care vreau să vi le povestesc astăzi, a părăsit România la vârsta de șase ani, împreună cu unul din părinți și a trăit până de curând în Spania. Nimic deosebit până aici, un destin din cele peste două milioane de destine de emigranți români în țările Vestului. Vorbind într-o seară, l-am întrebat – Care e prima amintire de după plecarea din țară? A răspuns fără să ezite:

– Când am mers să fiu înscris la școală. Mama nu știa spaniolă așa că a trebuit să vină cu noi și sora ei, care era deja acolo de ceva timp. Când am intrat în birou, directorul s-a uitat la mine și a spus – Parcă era vorba să vii cu mama și mătușa, nu cu surorile tale!

Am zâmbit amândoi, era un compliment simpatic. Și, probabil, dincolo de cuvintele pe care tânărul meu prieten nu avea cum să le înțeleagă atunci, se făcea simțit un mod prietenos de a fi, o căldură, o disponibilitate de a înțelege tensiunea și teama a două emigrante românce venite să-și înscrie copilul la școală.

– Și apoi am intrat în clasă și nu știam să spun decât ‘si’ și ‘no’.. și mă întrebau, arătând cu degetul ‘asta e o fată?’ și eu spuneam ‘si’, ‘îți place de ea?’.. și tot așa până când am început să învăț și să leg cuvinte.

Cât de important este acest prim contact cu lumea în care intri… să fii bine-primit! Cum ar fi fost dacă prima amintire a prietenului meu era o oră de stat la coadă și un funcționar care țipă – alți români, de unde tot veniți hoților și analfabeților, de ce nu stați la voi în țară și veniți pe capul nostru!? Și, astfel, acest om care a întâmpinat cu un zâmbet o mamă și pe fiul ei în noua lor patrie va rămâne mereu în memoria prietenului meu și a mea și poate a voastră.

***

A doua poveste mi s-a întâmplat mie. Revenisem de puțin timp în București, câteva săptămâni, după o absență de aproape un an. Era târziu în noapte și mă întorceam de la un concert, primul de la revenirea acasă. Îmi aduc aminte acest gând, traversam Calea Victoriei și mă îndreptam spre bulevardul Carol, spre Moșilor și Obor, cum că pentru prima oară mă simțeam reintegrat în viața marelui oraș, făcând parte din ea, ca și când, până atunci, aș fi fost eu însumi un pic străin, un pic emigrant.

Când stai departe de un loc mai mult timp, mai mult decât durata unui concediu, mintea începe procesul desprinderii – vechile obișnuințe se tocesc și unele chiar se șterg, ca de exemplu figura bătrânei care îți vinde borș și zarzavat pentru ciorbă duminica sau aprecierea instinctivă a timpului necesar pentru a ajunge dintr-o parte în alta. Ca în “Tinerețe fără bătrânețe” când, întorcându-se, fiul de împărat nu mai recunoaște și nu mai este recunoscut de nimeni, dar mult mai puțin grav, bineînțeles. Am continuat să cântăresc în minte această senzație de a fi în același timp străin și acasă când, la semaforul de la intersecția de la Obor, așteptând culoarea verde, am văzut un tânăr care părea pierdut. Se uita după indicatoarele de străzi, își consulta telefonul, bătea agitat pasul pe loc. – Pot să te ajut? l-am întrebat. Mi-a răspuns cu un puternic accent arab că nu știe sigur pe unde să o ia spre Colentina. I-am explicat că era pe drumul cel bun. Și, din moment ce tot nu se făcea verde,

– De unde ești? Sunt de aici, m-am născut în România, dar tatăl meu e arab. – Și tu cum te consideri, român sau arab? – Eu cred că sunt român, dar colegii la școală râd de mine și spun că nu pot să fiu român.

Se făcuse verde. I-am întins mâna. – Eugen, am zis. – Mohamed.

***

A treia poveste este a prietenului meu Wim. Wim este olandez și de peste zece ani ne ajută cu vastele sale cunoștințe în domeniul tratării dependențelor de substanțe. Toate programele pe care le-am dezvoltat în organizația pentru care lucrez poartă, într-un fel, amprenta sa. De când îl știu, Wim a deținut poziții de conducere în cele mai importante instituții olandeze de profil și, în urmă cu câteva luni, a ieșit la pensie. De curând, am primit de la el un mesaj în care îmi spunea printre altele:

A new kind of “project” is that I have decided to participate in voluntary guiding refugees and adopt asylum seeker(s) to help and to train in speaking Dutch and introduce in the local community in main areas like education, health, culture, local community politics etc. For the language training there is a nice Lonely Planet Dutch phrasebook with excellent pronunciation advice.

Încerc să îmi imaginez acest bărbat care, îndreptându-se spre apusul existenței sale, după o viață de muncă, o familie cu copii și nepoți, o boală care i-a creat un handicap destul de sever, decide să intre într-un nou “proiect”, să îi învețe pe emigranți olandeza, să le povestească despre cultura și obiceiurile locului, să îi ajute cu școala și cu sănătatea. Și îmi dau seama că la fel a făcut și cu noi, românii emigrați din întunericul comunist – ne-a arătat că “drogații” sunt oameni care au nevoie de tratament, nu infractori de dat pe mâna poliției, ne-a deschis ușa să vedem azilele de noapte și centrele de tratament, ne-a învățat limba „proiectelor” și ne-a ajutat să ne integrăm în această profesie.

***

Și dacă ce voi spune în continuare va suna un pic melodramatic, am scuza emoțiilor pe care orice om le încearcă atunci când își aduce aminte de tinerețe și de drumul parcurs de la neștiință la lumină – Toți suntem emigranți. Cu toții călătorim prin viață, suntem purtați de valurile istoriei în barca mică a corpului nostru și a minții noastre, singuri sau adunați laolaltă, familii, prieteni. Uneori apele sunt mai calme și uităm de furtună, dar norii sunt acolo, în ultimul timp se fac mai groși și se aud tot mai aproape tunetele. Am vrea să ne fie bine, să nu ne răsturnăm și ni se face din când în când frică. Ne-am dori o mână mare și bună care să ne acopere și să ne ofere siguranța unui țărm sau măcar a unei bărci mai mari. Și o vom găsi doar atunci când ne vom face noi înșine mâna care oferă altora ceea ce ne dorim pentru noi.

Binging nelimitat

 

Tratamentul dependenţelor va salva lumea. Dependenţa este boala de care suferim cu toţii, toţi care consumăm şi nu mai avem limite. Nu ne putem opri din poluat, din tăiat păduri, din distrus planeta, pe noi înşine şi celelalte fiinţe care trăiesc alături de noi. Nu ne putem opri şi nici nu e nimeni în afara noastră care să ne oprească. Aşa că tot ce putem face este să ne tratăm fiecare propria dependenţă. Vă mulţumesc pentru efortul vostru de a salva lumea, om cu om.

O condamnare cât o uitare

 

Este foarte posibil însă ca mulţi să considere că dreptatea a fost servită, cărţile de istorie îşi vor fi primit epilogul şi pot fi închise fără a fi citite, trecutul se poate întoarce în trecut, acolo unde îi este locul, iar noi la conturile noastre de facebook care triază ştiri în neştire. Ce ironic că ne putem înfiora aflând de o criză umanitară care se petrece în celălalt capăt al lumii, dar ezităm să ne aţintim privirea asupra schingiuirilor care au avut loc pe aceste meleaguri cu doar câteva decenii înainte.

Cabinetul Germania

 

Cultura populară descrie cabinetul de psihoterapie ca pe un loc al păcii şi al liniştii. Căzând în aceeaşi eroare, unii psihologi aleg să îşi împodobească locul unde îşi desfăşoară activitatea cu reprezentări ale serenităţii – fluturi, flori şi pasteluri. Unele clinici de psihoterapie oferă chiar forme alternative de relaxare ca şi cum psihoterapia ar fi un fel de spa, iar psihoterapeutul o sursă de mesaje motivaţionale şi bună dispoziţie. Când trauma intră pe uşa cabinetului de psihoterapie, ceea ce urmează seamănă prea puţin cu o şedinţă la coafor şi mai mult cu una de exorcizare.

Plăcerea și ochiul celui viclean

Plăcerea este un elefant care se leagănă pe pânza de paianjen a minţii şi, cât timp nu se rupe, va exista mereu loc pentru încă un elefant. În final, pânza, totuşi, se rupe şi totul se încheie cu o moarte mică – stuporul alcoolic, starea de indigestie şi arsura din capul pieptului care creşte în intensitate până la paroxism, oboseala şi somnul după o noapte de dans condimentată cu energizante. Şi senzaţia de (re)naştere în chinuri şi dureri de a doua zi. O nouă şansă, o nouă viaţă, un nou an.

Tinerii Îl căutau în club pe Dumnezeu

Tinerii care au murit şi au fost răniţi în Colectiv erau în căutarea unei experienţe spirituale. Cel puţin premisele pentru o asemenea experienţă sunt acolo – un grup de oameni cu valori comune, adunaţi laolaltă într-un loc şi un timp dedicate, o ceremonie care implică muzică, mişcare, cuvinte şi, în momentele de graţie, sentimentul că eşti parte din ceva mai mare decât tine, că eşti ridicat mai presus de datele realităţii imediate şi ”că moartea nu mai are stăpânire”

Sistemul este rezistent la schimbare şi sistemul trebuie să se schimbe

 

Şi mai putem să ne schimbăm noi înşine, în sute şi mii de moduri mici care laolaltă vor crea societatea pe care ne-o dorim – să aşteptăm la roşu, să aruncăm gunoiul la gunoi, să nu parcăm pe trotuare, să nu fumăm în spaţii publice, să cedăm locul pe scaun în autobuz bătrânilor, să nu ne croim loc în viaţă prin violenţă şi manipulare şi minciună, să ne oprim când vedem un om căzut pe stradă, să nu dăm mită, să spunem mulţumesc, să iubim natura şi spaţiile verzi şi casele din oraşele noastre şi să fim recunoscători că suntem cu toţii în viaţă în aceste minunate zile de toamnă în care ne vom fi schimbat pentru totdeauna.

Trauma colectivă

 

Nu evenimentul în sine este traumatic, oricât de îngrozitor şi de violent ar fi el. Ceea ce cauzează apariţia sechelelor psihologice la distanţă este felul în care fiecare îşi organizează răspunsul la ceea ce s-a întâmplat.

Groapa

La nivel individual, experienţa traumatică generează o ruptură în firul narativ al existenţei. Confruntată cu o grozăvie, mintea se închide şi nu mai generează memorie.